un blog de Cosmin Dima

Cel de-al doilea val de îmbolnăviri cu virusul A-H1N1 a fost depăşit, cel puţin până la vară. Cu toate acestea, din păcate, problemele nu s-au terminat. Un nou virus îşi face apariţia în această perioadă agitată din politica românească. El generează „scenarita”. Mult mai vizibilă la politicieni ea are următoarele simptome: imaginarea unor scenarii inexistente, paranoia politică şi plăsmuirea unor efecte pozitive inexistente ale unor schimbări instituţionale.

Chiar dacă noi nu ştim şi poate nici cea mai mare parte a social-democraţilor şi a liberalilor se pare că s-ar lua în discuţie un plan prin care PSD şi PNL să facă front comun la nivel parlamentar într-o „Opoziţie unită”. Existenţa unui congres extraordinar nu numai că ar afecta imaginea celor două partide şi prestaţia fiecăruia în plan parlamentar, dar ar dezorienta şi mai mult electoratele fidele. Monitorizarea, sancţionarea/aprobarea politicilor  cabinetului Boc pot fi făcute şi fără  „revoluţia opoziţiei unite”, prin metoda clasică a negocierii politice.

Care ar fi logica şi scopul acestei construcţii ? Stoparea abuzurilor preşedintelui prin intermediul ANI, Parchet, DNA, dar şi a limitarea politică a PD-L care începe să se transforme în „partidul stat”. Folosirea sintagmei „partid stat” ţine de retorica politică şi mediatică şi nu de realitatea politică românească. „Partidul stat” este construcţia politică generată de sistemul comunist. Partidul se confundă cu statul pentru că este singurul care încearcă să controleze întreaga arhitectură instituţională şi toate aspectele principale ale vieţii sociale.

Va fi PD-L noul partid hegemonic ? Probabilitatea este relativ mică. Realitatea electorală a demonstrat că nu a reuşit să devină marele partid prezidenţial şi nu a putut obţine majoritatea opţiunilor electorale de unul singur. Deocamdată partidul face echilibristică în guvernare şi se ploconeşte la FMI pentru a scăpa ţara de faliment. Mai mult, se confruntă cu contestarea internă, şubredă ce-i drept, dar reală. Guvernarea rămâne, deocamdată, principalul duşman al PD-L şi piatra care îi atârnă greu de gât. Pentru a-şi uşura suferinţa face tot posibilul să şantajeze PNL, cu intrarea la guvernare.

Tot de „scenarita” cronică ţine şi concepţia că modificarea sistemului electoral ar aduce clarificare în politica românească. După doi ani, sistemul electoral românesc nu este mai mult decât o şosetă strâmtă ce nu mai poate fi purtată. PD-L încalţă o gheată mai mare aşa că şi şoseta trebuie să fie pe măsură. Justificarea că este inechitabil ca marea majoritate a liberalilor să intre în Parlament de pe locul al treilea şi locul al doilea ţine de vederea cu ochelari de cal. Da, într-adevăr, este inechitabil pentru PD-L şi PSD.

Aceeaşi poveste şi cu modificarea structurii Parlmentului. Pentru un prim-ministru a cărui teză de doctorat, ce susţine superioritatea bicameralismului, reprezintă un teanc de hârtii scrise la un moment dat nu mi se pare deloc naivă  această opţiune. Paradoxul este însă următorul: voinţa lui Traian Băsescu bate ştiinţa politică în general şi, în particular, teza de doctorat a lui Emil Boc.

Concluzia este următoarea: este uşor să imaginezi scenarii, este uşor şă le justifici, dar este mai greu să le faci să funcţioneze. Soluţia nu este inventarea unui vaccin „anti-scenarită”, ci trezirea la realitate.

• Trimite via Email/Twitter/Facebook/Messenger

Publicat în Politica/Politici/Partide | Fără Comentarii »

Câştigarea de către Traian Băsescu a celui de-al doilea mandat la Cotroceni i-a adus o satisfacţie politică şi personală unică. Singurul preşedinte de după 1989 care a fost reales consecutiv, Traian Băsescu încetează să mai reprezinte o miză politică pentru advesarii săi. Cine se mai raportează la acesta ca la un adversar politic principal înseamnă că este în stare să comită o eroare de interpretare a rezultatelor din 6 decembrie 2009.

Decizia majorităţii electoratului de a-i mai acorda încrederea politică, încă odată, este, în acelaşi timp, şi o decizie de a-i limita acţiunea politică de anvergură naţională.

Odată terminată campania electorală prezidenţială, pasiunile dezvoltate înainte şi în timpul acesteia se sting uşor-uşor, chiar dacă rănile, încă, nu sunt cicatrizate. Polarizarea pro-Băsescu-anti-Băsescu şi-a atins apogeul, iar acum începe să se stingă. Deocamdată nu se mai vorbeşte de Traian Băsescu cu aceeaşi patimă de către susţinătorii acestuia şi nici nu mai este subiectul favorit al atacurilor principalilor comentatori, analişti, jurnalişti sau al trusturilor de presă. Deocamdată.

Deocamdată, scena publică şi politică este ocupată cu previziunea efectelor pe care le va genera congresele principalelor partide politice şi cu discuţiile despre reforme, schimbări sau repoziţionări politice.

A-i declara, în continuare, război deschis lui Traian Băsescu nu mai ţine de strategie şi de tactica politică, ţine de patologia politică românească, explorată prea puţin de specialiştii români. Din când în când mai este acuzat, pe drept sau pe nedrept, pentru asmuţirea “câinilor de pază” (ANI, Parchet, DNA) asupra unor lideri politici importanţi. Puţini sunt şi cei care văd în acest lucru un început al consolidării instituţiilor.

Cu toate că a ieşit din sfera mizei principale, Traian Băsescu va trebui să-şi ducă la capăt scopurile politice principale. Influenţa politică există încă, însă, odată cu trecerea timpului, ea se va diminua treptat. De aceea, va trebui să asigure continuitatea politică pentru PD-L şi după ce va înceta să mai fie locomotiva partidului. PD-L va trebui să se reformeze şi să se consolideze ca partid cu doctrină proprie, partid modern, transparent şi cu un alt mod de gestionare a resurselor umane. Va trebui să iasă din sfera influenţei totale a preşedintelui şi să încerce să-şi gestioneze singur temele şi acţiunea politică. Dacă va reuşi, se va consolida. Dacă nu va reuşi, se va duce la fund odată cu liderul fondator.

Pe de altă parte, reforma statului, ca prioritate a viziunii sale despre nevoia dezvoltării societăţii româneşti, va eşua sau nu. Aşa cum lupta împotriva corupţiei a eşuat în primul mandat, există, şi de data aceasta, posibilitatea ca acesta să se abată de la traseu.

Pentru Traian Băsescu miza politică principală o reprezintă propriul efort de a nu rămâne în istorie preşedintele conflictual care nu şi-a dus niciun obiectiv major promis “boborului” la bun sfârşit. 

 Articol publicat pe site-ul ZIARE.COM

• Trimite via Email/Twitter/Facebook/Messenger

Publicat în Politica/Politici/Partide | Fără Comentarii »

Scenariul vehiculat al unei noi suspendări a preşedintelui Traian Băsescu face parte din lipsa de imaginaţie a politicii dâmboviţene. Printre reforme, contestări şi alegeri interne în PSD, PD-L şi PNL, s-a infiltrat şi această idee otrăvită de atitudini resentimentare şi de neînţelegerea jocului politic democratic. A aduce în discuţie suspendarea fără să existe faptele necesare acuzării obiectului acţiunii constituţionale (Traian Băsescu) ţine mai mult de senzaţionalul „flăcării violet” şi mai puţin de seriozitate.

 Pe de altă parte, chiar dacă suspendarea nu este „adevărul” lui Marian Oprişan şi nici nu face parte din maxima vreunui filozof latin sau grec, ea este prevăzută în Constituţia României. O ştiu foarte bine şi Ion Iliescu, dar mai ales Traian Băsescu.

 Ion Iliescu nu a confirmat un scenariu existent, ce se pregăteşte în laboratoarele PSD sau în ale altor partide, ci a confirmat posibilitatea suspendării preşedintelui Traian Băsescu, în virtutea existenţei unor încălcări grave a dispoziţiilor legii fundamentale. Cu alte cuvinte, o nouă suspendare nu poate fi exclusă de precedentul din 2007, când cei „322” şi partidele lor au eşuat în demersul lor. Face parte din jocul constituţional şi politic. Abuzul, însă, ţine de obtuzitate, rea-voinţă şi lipsă de viziune politică.

 Este destul de clar că, în afară de adepţii teoriei conspiraţiei şi de cei care văd în Traian Băsescu un monstru politic perfect care trebuie îndepărtat prin orice mijloace, existenţa unui astfel de scenariu este improbabilă, cel puţin pe termen scurt. Zvonul privind suspendarea pare a fi rupt din poveştile de speriat copiii. Acum, cred că povestea nu mai poate fi citită în aceiaşi termeni. Cine este baubaul şi cine este copilul de grădiniţă? Traian Băsescu cu un al doilea mandat sau partidele cu probleme lor interne? În politica românească se pune foarte simplist problema. Dacă te sprijină poporul crezi că poţi face orice, dacă nu te sprijină instituţiile înseamnă că ele sunt ineficiente.

 Din păcate, mai nou, se obişnuieşte ca politicienii să pună mai mult accent pe latura comunicaţională decât pe nivelul acţiunii politice eficiente, atât la nivel local, cât şi la nivel central, atât în plan guvernamental, cât şi în cel al opoziţiei. În detrimentul unor construcţii politice solide în timp (guvernare eficientă, transparenţă politică internă, promovarea unor lideri curaţi, relaţie intensă cu societatea civilă, nu numai cu electoratul din patru în patru ani, promisiuni îndeplinite măcar parţial etc), politicienii apelează la trucuri de moment sperând să aibă acelaşi succes cu cel al atacului energetic. Scurt, intens, ieftin. Aşa se întâmplă şi în campaniile electorale. Se încearcă să se repare casa în pragul iernii, dar, din nefericire, fundaţia este stricată.

Din păcate, prin exagerarea utilizării instrumentelor constituţionale, ca instrumente de luptă politică, există riscul ca acestea să fie transformate în instrumente incapabile să rezolve problemele societăţii româneşti, până acum „ferită” de consolidarea democraţiei.

 Articol publicat pe site-ul ZIARE.COM

• Trimite via Email/Twitter/Facebook/Messenger

Publicat în Politica/Politici/Partide | Fără Comentarii »

Începutul lui 2010 nu a adus prea multă linişte pentru PD-L, chiar dacă a câştigat alegerile prezidenţiale. S-au ridicat voci proaspete care până nu de mult apărau partidul în ceea ce priveşte corectitudinea politică, acţiunea politică şi electorală, identitatea şi calitatea activiştilor, elita politică proprie. PD-L în viziunea reformatorilor era perfect.

Liberal-democraţii se confruntă cu sindromul exuberanţei identităţilor societăţii civile care nu mai sunt dispuse să mai accepte conformismul exagerat din interiorul partidului.

 Sever Voinescu şi Cristian Preda, mai nou şi Monica Macovei, “grupul societăţii civile din PD-L”, au început să se trezească şi să-şi dea seama că şi-au afundat adânc picioarele în mlaştină. Ştiau cei trei dinainte de problemele din interiorul PD-L şi au păstrat tăcerea până acum pentru că partidul şi chiar ei, înşişi, treceau prin câteva campanii electorale importante sau abia acum s-au trezit că democraticul partid este de fapt oligarhic ?

Răspunsul nu este un mister. Odată cu câştigarea funcţiilor, cei trei au luat atitudine, iar PD-L a intrat în vria contestărilor şi a reformei. Au mai existat cazuri în care diverse voci (Cezar Preda, Theodor Stolojan) au făcut notă discordantă faţă de interesele conducerii, însă ele au fost ulterior nuanţate şi chiar corectate. Până acum, PD-L şi-a cenzurat foarte bine şi eficient vocile contestatare.

Poziţia grupului, expusă public – ameliorarea relaţiei partidului cu societatea, clarificare doctrinară, schimbarea numelui partidului, politica de resurse umane-are semnificaţii politice importante.

În momentul înfiinţării PD-L, Valeriu Stoica a vorbit de “pluralismul curentelor politice” pentru a împăca orientările provenite din fuziunea celor două partide, PD şi PLD. Această mişcare s-a dovedit eficientă pentru a asigura o tranziţie liniştită către consolidarea partidului. În schimb, PD-L a fost atacat şi contestat, mai ales de PNL, pentru disfuncţie ideologică şi lipsa unei orientări programatice.

Spre deosebire de PNL şi PSD, care au o bază de identificare pe care şi-au construit imaginea în faţa electoratului, pentru PD-L singurul element definitoriu este asocierea cu preşedintele Traian Băsescu, locomotiva electorală şi de imagine a partidului. În lipsa acestuia, PD-L aşa cum este organizat acum, ar fi victima propriului centralism.

Pentru a compensa carenţele doctrinare, PD-L a încercat să aplice tactica „împrumutului forţat de identitate” şi, sub umbrela „populară”, să acapareze dreapta spectrului politic, pentru care se află în concurenţă cu PNL. Democrat-liberalii nu au reuşit „să aspire” identitatea liberală a PNL şi acum par forţaţi să aleagă din pluralismul curentelor politice, unul singur.
Centralismul organizării PD-L, care-l moşteneşte, de fapt, pe cel al PD, face ca procesul de selecţie să fie viciat de intervenţia centrului. Selecţia nu se realizează de la bază spre vârf şi dinspre teritoriu spre centru, ci invers, sau prin telefon, aşa cum spunea Cristian Preda. Nemulţumirea „grupului societăţii civile” din partid este întemeiată şi justificată. PD-L are nevoie să se reformeze pentru a câştiga tactic şi strategic puncte pe scena politică.

Totuşi, conducerea oligarhică din PD-L va decide. În funcţie de pachetul de decizii, tranziţia de la modul de organizare actual la o formulă mai flexibilă se va face, fie prin reformare, fie prin contestare.

Articol publicat pe site-ul ZIARE.COM

• Trimite via Email/Twitter/Facebook/Messenger

Publicat în Politica/Politici/Partide | Comments Off

 Au trecut 22 de zile de la începerea noului an politic. În 22 de zile nu am avut 22 de evenimente politice importante. Cel mult 22 de promisiuni guvernamentale, dacă nu au fost şi ele epuizate în campaniile electorale. Nu se mai petrece nimic spectaculos şi pasional pentru interesul public. Campania electorală prezidenţială a stors toată energia din personajele politice care mai ieri se luptau pe viaţă şi pe moarte prin studiourile televiziunilor. Acum cu ultimele sforţări liderii partidelor s-au repliat pentru a lupta pentru bucăţica şi scaunul propriu.

Confruntarea Prigoană-Stroe nu numai că a fost plicticoasă, dar şi enervantă la un moment dat. Mesajele lor au fost un fel de ciorbă reîncălzită. Prigoană cu reformarea statului, Stroe cu bunul-simţ. Oricum, marea confruntare a anului 2010 s-a terminat cu victoria bunului – simţ asupra nesimţirii. Sau cel puţin aşa zic ei.

Mai departe. Revoltele/reformele cerute şi mini-revoltele/mini-refomele cerute din interiorul partidelor. Liderii politici sunt pe cale să spună orice numai să nu iasă foarte multe lucruri murdare din interior.

PSD stă pe un butoi de pulbere, fracţionat în cine mai ştie câte grupări. Oricum cel puţin două. Fiecare se abţine de la prea multe comentarii. Importantă este strategia care acum “se scrie” pentru fiecare grup. Grupările din PSD antagonizate de lupta pentru putere nu mai reprezintă o noutate. Democraţia internă în PSD există încă din 2005, de când Mircea Geoană susţinut de Grupul de la Cluj, a candidat cu o promisiune reformistă asupra partidului. De atunci nu s-a întâmplat mare lucru în această privinţă. Echilibristica pe care a făcut-o până acum, între diferiţi baroni şi între diferite grupuri, pare că nu-i mai merge. Începe să se încline balanţa. Oricum este normal ceea ce se întâmplă. Democraţie internă, contestare şi opoziţie. Numai bune pentru un partid social – democrat care încă mai doreşte supremaţia pe scena politcă.

PD-L fierbe la foc mic. “Ciocu mic” încă funcţionează. Oligarhizarea şi actuala conducere este contestată cu precauţie. Mult prea multă gălăgie ar putea strica. Nu partidului, care funcţionează foarte bine în forma sa de monolit, ci acelor doi contestatari şi doritori reformatori. Cel mai important lucru pe care îl are PD-L în acest moment de făcut este realizarea guvernării. Într-o formulă cât mai eficientă şi cu politici cât mai acceptate de grupurile societăţii. În alegeri am văzut că se poate descurca. Obţine scoruri bune şi în locale şi în parlamentare şi la prezidenţiale, chiar şi la europarlamentare. În schimb guvernarea este altceva. Guvernarea nu este acelaşi lucru cu conducerea unui partid. Emil Boc trebuie să încerce din nou şi capitolul ăsta. Anul trecut nu prea i-a reuşit.

Despre PNL nu am ce scrie. După Victoria din Colegiul 1 s-au dat la fund şi sărbătoresc. Sper că nu prea mult, că apoi rămân în urmă cu evenimentele.

• Trimite via Email/Twitter/Facebook/Messenger

Publicat în Politica/Politici/Partide | Comments Off