un blog de Cosmin Dima

Care sunt efectele scandalurilor generate de către politicieni asupra instituţiilor politice  ?

Dacă se întreabă cineva de ce scade încrederea în instituţiile politice ar fi cazul să aibă o lectură destul de interesantă a unui articol scris de Shaun Bowler and Jeffrey A. Karp – şi apărut în Political Behavior, Vol.26, No. 3, Septembrie 2004 „Politicians, scandals, and trust in government ”.

Studiul analizează rolul pe care scandalurile politice le joacă în erodarea opiniei/atitudinii asupra guvernului şi a instituţiilor politice în general. Se ştie că scandalurile micşorează popularitatea faţă de politicieni şi lideri ai guvernului, însă autorii articolului merg mai departe şi apreciază că scandalurile au consecinţe mult mai mari, ele ating şi instituţiile politice şi politica în general.

Autorii studiului susţin că atitudinile cetăţenilor faţă de instituţiile politice pot fi influenţate de comportamentul politicienilor. Dacă este aşa, atunci comportamentul scandalos al politicienilor poate fi blamat pentru nivelul scăzut al suportului politic observat în ultimii ani.

Câte scandaluri au fost regizate pentru a decredibiliza instituţiile politice ? Câte scandaluri au fost întreţinute de mass-media şi politicieni?  Dacă aş sta să le enumăr pe toate, aş putea umple pagini întregi. Dacă ar trebui să le dezvolt, aş putea scrie o carte neagră a scandalurilor care au afectat în timp credibilitatea instituţiilor.

Să ne reamintim totuşi câteva exemple dintre cele mai recente:

– „322” – cea mai puternică campanie de decredibilizare a unei instituţii politice. Parlamentul şi partidele au primit una dintre cele mai puternice lovituri din partea lui Traian Băsescu. Pe de altă parte şi oportunitatea suspendării rămâne discutabilă, cu atât mai mult motivele pentru care s-a apelat la instrumentul constituţional al suspendării. Lupta pe care Traian Băsescu a dus-o împotriva celor care l-au suspendat, s-a transformat automat într-o luptă a instituţiilor. Un joc de sumă nulă a prins contur. Aşa cum era şi de aşteptat, cineva a pierdut, iar altcineva a câştigat. Traian Băsescu a câştigat lupta împotriva unei instituţii, împotriva unor partide şi nu în faţa unei alte persoane. Argumentul emoţional  a dominat argumentul raţional. Oamenii au votat emoţional pentru că marea majoritate nu înţeleg  jocul de compromis şi de conflict dintre partide.

– Guvernarea 2004-2008. Diversele scandaluri generate în perioada 2004 – 2008 în rândul membrilor guvernului: Decebal Traian Remeş şi răzbunarea nemiloasă a caltaboşului; micul mafiot obraznic Tudor Chiuariu; suspendarea lui Theodor Atanasiu prin acţiunea actualei colege de partid Adriana Săftoiu; întregul scandal mediatic cu loganurile ministrului Cristian David; şi altele.

– Prezenta guvernare:  „Afacerea” Ridzi – cu toate implicaţiile cazului; cazul Udrea; înregistrarea membrilor comisiei Udrea; „Afacerea” Mircea Băsescu;
Încrederea în instituţii poate fi susţinută la diferite nivele de către comportamentul şi prestaţia politicienilor.  Scandalurile politice generate de către actorii politici care acum se întreabă de ce este slabă participarea la vot în alegeri sau de ce instituţiile nu se bucură de prea multă popularitate vor continua.

Aşa că politicienii nu ar trebui să se mire de fragilitatea democraţiei româneşti care de douăzeci de ani nu reuşeşte să-şi întărească instituţiile.

Apropierea alegerilor prezidenţiale scoate în evidenţă şi mai mult pasiunea politică pe care o descriam în articolul trecut. Scandalurile şi intoxicările apărute în ultima perioadă în presă anticipează miza alegerilor din acest an. Miza continuităţii sau miza schimbării. Care va domina va depinde de mai mulţi factori şi de contextul politic.

 Ca şi studiu de caz (din punctul de vedere al marketingului politic, al comunicării politice şi al analizei politice), cazul Udrea este foarte interesant. De ce ? Pentru că Elena Udrea se combină cu factorul Traian Băsescu. Rezultatul combinaţiei este unul periculos pentru adversarii politici, dar şi pentru fiecare dintre cei doi. Ca om politic, dar şi ca individ, Traian Băsescu are şi puncte slabe, dar şi puncte tari. Ca orice alt politician, Traian Băsescu face şi mişcări politice bune, spectaculoase dar şi mişcări politice greşite.

În ultima perioadă, Traian Băsescu se confruntă cu problemele punctelor sale slabe. Şi mai mult, el pare că nu poate rezolva probleme apropiaţilor lui. Cu alte cuvinte, Traian Băsescu pare a fi într-un punct decisiv al mandatului prezidenţial. Evoluţia scandalului în care este imlicat fratele Mircea şi evoluţia scandalului în care este implicată Elena Udrea vor fi decisive pentru viitorul politic al preşedintelui. Dacă nu le va putea rezolva, atunci va fi „rezolvat” politic.

Ceea ce a făcut Traian Băsescu în ultima perioadă regăsim mai puţin la alţi politicieni. Preşedintele şi-a promovat punctele slabe. În mod normal logica este în sens invers: politicienii încearcă să-şi ascundă punctele slabe, nu să le promoveze.

Greşelile politice raportate la punctele slabe: – promovarea în prima linie a politicii româneşti pe Elena Băsescu, fiica cea mică, lipsită de experienţă politică şi calităţi profesionale; – susţinerea şi promovarea în poziţii cheie a unor femei mai mult sau mai puţin capabile din punct de vedere politic, dar loiale până la dispariţia politică şi publică, în caz de nevoie – Elena Udrea, Monica Ridzi, Roberta Anastase. Mioarea Mantale şi Anca Boagiu fac şi ele parte din actorii promovaţi de preşedinte; – promovarea lui Emil Boc în funcţia de preşedinte al PD-L şi, ulterior, în funcţia de prim-ministru;

Pe de altă parte începe să se contureze o atitudine pe care, se pare, democrat-liberalii nu o percep deocamdată. O atitudine de blam a presei, societăţii civile, adversarilor politici faţă de aroganţa lor. Aroganţa că Traian Băsescu este cel mai puternic, cel mai bun, cel mai influent, cel mai cel mai. Monica Ridzi a căzut aşa de rău din cauza aroganţei de care a dat dovadă. Elena Udrea dacă va eşua, va eşua din cauza aroganţei. Traian Băsescu dacă va pierde, va pierde şi din cauza aroganţei de care au dat dovadă democrat-liberalii. Mesajul anticorupţie pe care l-au tot invocat s-a întors împotriva lor. Cum te mai poţi apăra atunci când devii necredibil ? O întrebare deloc retorică pentru liderii PD-L.

Relaţia directă a lui Traian Băsescu cu PD-L a vulnerabilizat partidul. Legătura ombilicală dintre cele două elemente are valoare direct proporţională. Când un element se întăreşte la fel se întâmplă şi cu celălalt. Când unul devine o povară, celălalt resimte greutatea.

Relaţia lui Traian Băsescu cu Elena Udrea & CO şi mai nou dezvăluirile faţă de afacerile fratelui Mircea îi modifică din ce în ce mai mult cifrele din sondaje şi în acelaşi timp îi vulnerabilizează şi poziţia de candidat în alegerile prezidenţiale.

Bătălia dintre Traian Băsescu şi contracandidaţii acestuia va descrie în noiembrie un joc politic complex. Se vor regăsi într-o situaţie de conflict total. Doi pierd, unul câştigă. Suma este negativă. Oare ? Sau vom regăsi un joc cu miză pozitivă, cu mai mulţi câştigători decât pierzători ? Rămâne de văzut. Politica rămâne spectaculoasă pentru că seamănă cu un joc de şah. De fapt este mai mult decât atât. Este un şah politic.

 De cele mai multe ori, în România, după 1989, politica a fost obsesiv dominată de pasiuni dintre cele mai diverse, în detrimentul unei gândiri pragmatice instituţionale. Nu afirm că oamenii politici nu şi-au urmărit interesul fie personal, fie politic, într-un mod cât se poate de pragmatic şi riguros. Pur şi simplu, viziunea politică pe termen lung a fost dominată de interesele de moment, de instinctele personale, de micile afaceri transpartinice şi intrapartinice.

 Strategia pe termen lung a fost înlocuită cu tactica de moment, viziunea strategică politică şi construcţia instituţională au fost înlocuite cu numărul de ani ai mandatului. Logica este cât se poate de simplă: ” După mine potopul ”.

Câţi dintre politicieni au făcut abstracţie de rivalitatea politică în favoarea unei construcţii instituţionale pe termen lung, care să nu se prăbușească imediat ce un partid a fost înlocuit cu un altul sau imediat ce un politician şi-a terminat mandatul şi un altul i-a luat locul ? Vă las pe voi să găsiți răspunsul la această întrebare.

În interiorul clasei politice instituţia responsabilităţii şi a asumării responsabilităţii (şi nu mă refer la instrumentul constituţional prin care Guvernul omoară, de cele mai multe ori, dezbaterea publică şi parlamentară) este lipsită de conţinut şi nu se prinde de animalul politic autohton.

 De ce să îşi asume cineva răspunderea pentru un eşec sau pentru o greşeală, când poate da vina foarte uşor pe cei care au încălzit cu puţin timp în urmă scaunul?

Poate că momentul integrării de la 1 ianuarie 2007 este unul dintre cele mai bune exemple pentru a descrie consensul politic (în ceea ce priveşte accelerarea reformelor în perspectiva integrării). În rest, conflictul politic a predominat şi a fost menţinut prin intermediul actorilor politici care consideră că funcţia pe care o deţin le permite să facă ceva concret atunci când au ei chef şi nu atunci când este nevoie. Iar atunci când este nevoie nu mai este oportun.

Să vedem câteva exemple( fără ca ele să fie alegeri personale) dintre cele mai recente :

 1. Elena Udrea – ministrul Turismului – a refuzat, uitând de calitatea de ministru şi obligată fiind de regulamente, audierea de către o Comisie parlamentare de anchetă;

2. Sfidările publice și politice ale fostului ministru Monica Ridzi;

3. Promisiunile aberante ale celor două partide din actuala coaliţie în ideea unui câştig electoral pe termen scurt şi amăgirea electoratului;

4. O parte însemnată a declaraţiilor făcute de actualul președinte – visul personal – actuala coaliţie (vis destrămat între timp);

Mai sunt și altele exemple și din perioada în care PNL era la guvernare. Nu puține și acelea. Nici ei nu sunt excluși din această logică păcătoasă.

Nu vreau să scot în evidenţă o viziune negativă a fenomenului politic din România. Pur şi simplu asta este o parte a realităţii politice. Realitatea nu poate fi contrazisă, iar ea relevă că factorul personal a dominat factorul instituţional. Preferinţele personale au dominat viziunea strategică. Strategia a fost înlocuită de tactică.

Nici nu este de mirare că asistăm, alături de multe altele, la unele dintre cele mai penibile momente ale politicii româneşti.

Urmăresc cu destul de mult interes ceea ce se întâmplă de o perioadă de timp în mişcarea politică numită Comisia Udrea. Cu toată că „unii” şi „alţii” au afirmat/anticipat banalitatea acesteia datorită lipsei de probe sau calibrului investigatului, doi factori au dublat miza acestei comisii. Primul factor este chiar Elena Udrea. Al doilea factor îl reprezintă misterioasa înregistrare de către „cineva” prin „ceva”.

Primul factor – Elena Udrea.

Într-o situaţie de criză politică şi de imagine, asemenea celei în care se regăseşte Elena Udrea, un politician poate lua câteva decizii tactice. Fie încearcă un low profile şi speră să îngroape/să se îngroape cât se poate de mult subiectul, fie recurge la atac şi-şi hărţuieşte adversarii politici by all means necessary. Cele două decizii sunt luate şi calculate în funcţie de situaţia în care se află actorul politic. De obicei dacă eşti vinovat, încerci prima variantă, în schimb, dacă te simţi curat ataci fără milă şi deconstruieşti discursul şi acuzele adversarului.

Pe de altă parte, ca şi în jocul de poker, există o decizie tactică care te poate scoate câştigător sau te poate îngropa: cacealmaua. Monica Ridzi a mizat pe o asemenea decizie şi a pierdut. Cel puţin în prima etapă a concursului. Cacealmaua politică pe care a mers a fost greşită din start. Aroganţa de care a dat dovadă a scos-o din meci înainte ca acesta să înceapă. Atitudinea a deranjat poate mai mult ca banii pe care i-a dat pe acea scenă de lemn. A mers la cacealma când adversarii aveau în mână aşii. Cu toată agresivitatea de care a dat dovadă, adversarii nu s-au lăsat intimidaţi şi au mers şi ei la all-in-ul ministrului. Aşa cum era de aşteptat comisia a încasat potul cel mare.

Cum joacă Elena Udrea ? La fel ca şi colega ei de partid Elena Udrea mizează tot în această competiţie. Îşi atacă prin toate mijloacele adversarii: intimidări politice, plângeri penale, declaraţii belicoase, conferinţe de presă. O tactică bună, cel puţin până acum. Comisia începe să se clatine, preşedintele comisiei Ludovic Orban s-a ales cu o plângere penală, consultantul – deputat – membru PNL, Adriana Săftoiu a fost prinsă cu intenţiile politice, nu cu adevărul. Activitatea comisiei începe să se decredibilizeze. Întrebarea esenţială în acest joc este următoarea: Ce are în mână Elena Udrea, aşii sau cacealmaua ? Elena Udrea a reuşit să scoată din banalitate comisia şi să-i dubleze miza politică. În plus a aruncat în joc şi raportul dintre executiv şi parlament. Refuzul de a se prezenta în faţa comisiei excede regulile jocului. La fel ca Monica Ridzi, Elena Udrea îşi joacă viitorul politic. Dacă pierde competiţia va pierde pe o miză mai mare. Pentru că ea singură a reuşit să ofere substanţă jocului.

Al doilea factor – Misterioasa înregistrare

Misterioasa înregistrare a crescut şi mai mult miza acestei comisii. Lucrurile se complică. Această necunoscută aduce un interes major comisiei. Cine a făcut înregistrarea cu siguranţă nu este prietenul comisiei.

P.S

E uşor să câştigi o bătălie când ai adversari slabi.

Am ales acest subiect dintr-o preocupare academică personală. Există fenomene politice care nu au fost explicate de către clasa politică, analişti, comentatori etc. Dintr-o frică patologică de stigmatizare, explicarea fenomenelor ţine încă de rating-ul politic, de cât de bine apar pe sticlă şi alte componente care ţin de imagine. Teoria formelor fără fond este încă valabilă la nivelul unei părţi considerabile a politicienilor. În politică nu imaginea este totul. Poate pe termen scurt. 

 Ce înseamnă grup de interese?

(more…)