un blog de Cosmin Dima

Săptămâna trecută am lucrat non-stop la un articol pentru Sfera Politicii – Conflictul intraexecutiv în regimul semiprezidenţial - cazul Băsescu versus Tăriceanu. Nu am mai avut timp să scriu şi pe blog analize. Dar am urmărit cu atenţie ce se întîmplă. De aceea, vineri voi posta o analiză mai complexă.  Am auzit multe tâmpenii politice spuse şi ele trebuie sancţionate. 

Până atunci aş vrea să vă împărtăşesc un pasaj din George Orwell-1984.  Şi asta pentru că am auzit nişte declaraţii despre cum îşi revine economia, despre cum scade şomajul şi despre cum creşte producţia. Enjoy.

 Comunicat din partea Ministerului Abundenţei:

” Tovarăşi!- Strigă o voce de tânăr entuziasmat. Atenţiune, tovarăşi! Avem să vă dăm veşti măreţe! Am câştigat bătălia pentru producţie! Beneficiile, la toate categoriile de bunuri de consum, pe care tocmai le-am centralizat, demonstrează că nivelul de trai a crescut, anul trecut, cu nici mai mult , nici mai puţin, de 20%. În această dimineaţă, în întreaga Oceanie, au avut loc demosntraţii spontane, mii de oameni ai muncii nu au putut fi opriţi să iasă din fabrici şi din birouri şi să mărşăluiască pe străzi purtând drapele şi exprimându-şi mulţumirile lor către Fratele cel Mare pentru viaţa noastră nouă, fericită, pe care conducerea sa înţeleaptă ne-a făcut să o trăim. Iată câteva dintre datele centralizate. Produse alimentare…..”

Materialul de specialitate predat analizei opiniei publice de comisia prezidenţială de la Cotroceni atinge teme sensibile pe care societatea românească cu greu le poate digera. Mai ales acum, în an electoral.

 Deja s-au şi format principalele curente de opinie, pro şi contra. Nici nu e nevoie ca acestea să fie nuanţate şi disecate într-o modalitate profesionistă. Atâta timp cât se va ştii cine este împotrivă şi cine nu, este de ajuns. Dar să privim puţin mai departe.

 Să privim aceste teme din două perspective. Prima ar fi bineînţeles cea electorală. Cea de-a doua perspectivă ar fi cea legată de oportunitatea, moralitatea, legalitatea unui asemenea demers.

 La prima vedere Traian Băsescu şi-a pus Biserica în cap şi mentalitatea conservatoare a românilor. Pierdere electorală, diminuarea capitalului de imagine, a simpatiei, a popularităţii.  Dezastru electoral. Traian Băsescu se prăbuşeşte. Oare aşa o fi ? Ar fi dat Traian Băsescu un astfel de raport fără să aibă în vedere efectele pe care le-ar putea crea acesta în media sau în cadrul opiniei publice şi aşa destul de polarizată şi pasională? Răspunsul pragmatic este că nu. Cel de-al doilea răspuns este că, în ideea reformei perpetue, ar fi posibil să fi scăpat de sub control acest raport.

 Totuşi să urmărim primul răspuns, cel pragmatic – electoral. Traian Băsescu a lansat acest raport pentru a testa două teme noi.  Astfel ar viza din nou votul tinerilor sau acel segment al tinerilor care ar fi de acord cu legalizarea drogurilor uşoare. Ar fi singurul pe această nişă deoarece contracandidaţii nici măcar nu s-ar fi gândit vreodată să atace un astfel de subiect. Traian Băsescu caută teme noi. Explorează.

 Vă mai aduceţi aminte de emisiunea în care Elena Băsescu spunea iniţial că ar fi de acord cu legalizarea drogurilor uşoare? Se merge pe aceeaşi logică. Arunci pe piaţă o temă controversată şi apoi o retragi/explici/justifici.

 Vă mai aduceţi aminte când Traian Băsescu a spus că 20% dintre români sunt homosexuali? „Eroare”, asta a fost justificarea.

 Traian Băsescu încearcă să scoată şi o altă parte a electoratului. O parte a electoratului tânăr care visează la legalizarea drogurilor uşoare, „electoratul EBA” ,dar şi electoratul cu obişnuinţe şi fantezii, cel căruia i- ar plăcea un abonament la un bordel.

 Este adevărat că acest raport conţine şi adevăruri care merită privite în faţă şi cu care opinia publică, dar şi societatea în ansamblul ei ar trebui să se confrunte. Clasa politică ar trebui să se gândească mult mai bine la aceste probleme, iar pentru acest lucru Traian Băsescu are meritul lui. A pus clasa politică, opinia publică, Biserica, societatea civilă, presa, oamenii la gândit. Dincolo de raţiunea electorală acestea sunt lucruri care ţin de realitate. Şi nimeni nu poate contrazice şi ignora realitatea.

 P.S. Prin amabilitatea unui prieten, Florin Manole, vă împărtăşesc o mostră din ce era altă dată prostituţia. Enjoy.

PSD a dominat scena politică românească o perioadă bună de timp, atât prin structura de partid, cât şi prin eternul lider Ion Iliescu, timp în care a rămas cel mai mare partid politic din România. La statutul de partide mari au aderat în timp şi PNL şi PD-L. PNL a oprit tendinţa de confirmare odată cu rezultatul dezastruos de la alegerile europarlamentare din 2009. În schimb, PD-L se menţine pe poziţia din care poate confirma că este un partid mare. Dar pentru acest lucru mai este nevoie de timp.

În literatura de specialitate partidele care obţin prin propriile forţe peste 15% la trei alegeri parlamentare consecutive sunt considerate a fi partide mari. Restul sunt partide mici. Nu am făcut această distincţie pentru a continua cu o analiză a partidelor politice româneşti relevante, după tipologia lui Giovanni Sartori (pentru cei interesaţi – Giovanni Sartori, Parties and party systems. A framework for analysis (UK: Cambridge University Press, 1976).

În acest articol vreau să argumentez că nu este de ajuns să fii liderul unui partid mare pentru a avea primele şanse în alegerile prezidenţiale. Dar nici liderul, candidatul nu este de ajuns pentru a trece testul electoral.

În ceea ce priveşte PSD şi liderul Mircea Geaonă ne aflăm în faţa unui caz special. Mai degrabă specific românesc. În acest moment, PSD este o victimă a propriilor orgolii. Aceste orgolii se traduc prin imagine fără substanţă, funcţii publice fără rezultate concrete şi resurse financiare cheltuite în mod haotic şi împărţite unor anumite cercuri.

Mircea Geoană a făcut o greşeală fundamentală. Pentru propriul orgoliu, pe care l-a călcat în picioare de câte ori a văzut că i se înfundă, dar şi în urma presiunilor unei părţi a liderilor locali, a adus PSD la guvernare. S-a văzut clar capacitatea acestuia de compromis şi de negociere. Dar, în acelaşi timp şi slăbiciunea de care a dat dovadă în relaţia cu Traian Băsescu şi PD-L. Şi nu o singură dată.

În orice caz, funcţia de premier mult visată şi vizată nu a ajuns să se materializeze şi probabil nici nu o să materializeze vreodată. Ambiţiile funcţiei de premier i se trag încă de pe vremea când Adrian Năstase era candidatul Alianţei PSD+PUR. Ion Iliescu a avut grijă de el şi a declarat că nu este obligatoriu ca el să fie premier. Ulterior, pe 1 martie 2005 Mircea Geoană l-a atacat pe Ion Iliescu şi a declarat că „a ajuns într-o etapă a vieţii sale biologice în care nu mai ştie ce vorbeşte.” Atacul venea în urma epitetului ”prostănac” pe care Ion Iliescu i-l atribuise. Este posibil să primeşti un astfel de epitet dacă nu-l meriţi?

 Pentru că PSD este la guvernare, Mircea Geoană nu poate decât să folosească un dublu limbaj. Pentru că este la guvernare Mircea Geoană stagnează în sondajele de opinie şi în opţiunea electoratului. Candidatul stângii instituţionalizate şi-a diminuat şansele pentru a satisface interesele marii majorităţi a partidului, dar şi orgoliul personal. Viziunea pe termen lung a fost înlocuită cu interesele pe termen scurt.

Varianta Oprescu îngreunează şi mai mult situaţia politică în care se află. Pe lângă faptul că Mircea Geoană nu atinge scorul partidului, el trebuie să încerce să-şi conserve scorul de ameninţarea Oprescu şi, în plus, trebuie să facă faţă şi presiunilor interne ale unor lideri care tind să-l trădeze.

Cum va răspunde Mircea Geoană unor astfel de provocări ? Probabil că de data asta…„cu capul”.

Povestea alegerilor prezidenţiale continuă… La început mai timid, apoi din ce în ce mai puternic actualul preşedinte a început să fie contestat. De principalii contracandidaţi, de o parte a trusturilor de presă, de o parte a comentatorilor politici, a formatorilor de opinie, o anumită parte a societăţii civile, anumite grupuri de interese care nu-l mai văd reprezentându-i încă cinci ani. Este normal. Aşa funcţionează democraţia. Prin participare şi contestare.

În ultima perioadă de timp se încearcă crearea unui fond general de nemulţumire faţă de Traian Băsescu. Traian Băsescu ca rău întruchipat al societăţii româneşti, iar Crin Antonescu, Mircea Geoană, Sorin Oprescu ca alternative noi, proaspete, mult mai corecte şi cu dimensiuni minime ale conflictului. Ei reprezintă altfel de candidaţi la fel cum şi Traian Băsescu, în 2004, a reprezentat un altfel de candidat. Ulterior a devenit un altfel de preşedinte.

Când afirm „se încearcă” mă refer la o acţiune concertată a opozanţilor lui Traian Băsescu de a-l contesta: prin mesaje, prin acţiuni politice, prin manipulări, prin toate mijloacele posibile. Minciuna, manipularea, mesajele bine direcţionate spre adversari nu sunt străine nici preşedintelui. Se dă o luptă pentru putere şi control. Pentru interese şi pentru reprezentare. Putem spune că se dă o luptă şi pentru democraţie ? Rămâne de văzut.

Contestarea preşedintelui este una dintre tacticile fiecărui contracandidat. Şi Mircea Geoană îl contestă pe Traian Băsescu, la fel cum o face şi Crin Antonescu. Ce se întâmplă per ansamblu? Se polarizează lupta politică. Dar cum? Aici vine noutatea. Un context politic care nu a fost nici în 2004, nici în 2000 şi nici în 1996. Polarizarea nu este de tipul Traian Băsescu vs Restul lumii, ci este de tipul Traian Băsescu vs Crin Antonescu, Traian Băsescu vs Mircea Geaonă, Traian Băsescu vs Sorin Oprescu, Traian Băsescu vs cei care îl contestă. Nu este o polarizare simplă ce aduce două forţe faţă în faţă, iar cea mai puternică câştigă. Este o polarizare multiplă. Contracandidaţii gravitează în jurul lui.

Avem o competiţie politică cu candidat dominant. Intrarea lui Sorin Oprescu aduce elementul de noutate al jocului: candidatul cu potenţial. Rămâne de văzut cu cât potenţial. Traian Băsescu nu se luptă cu o alternativă. El se luptă cu alternative. În plus capacitatea de victimizare a lui Traian Băsescu este foarte mare. Loviturile date în Traian Băsescu de fiecare competitor au potenţial destul de ridicat de bumerang. Când contracandidaţii or să înţeleagă, probabil că or să-şi lingă rănile.

În condiţiile actuale Traian Băsescu va câştiga alegerile prezidenţiale şi va fi primul preşedinte cu mandat consecutiv complet.

Care au fost jocurile politice din Parlament ?

 Aşa cum era de aşteptat situaţia politică generală nu s-a schimbat. PSD şi PD-L au mers în continuare pe cartea responsabilităţii guvernamentale, pe evitarea unei crize politice şi evitarea unei situaţii LOOSE-LOOSE. Cel puţin deocamdată.

 Coaliţia PD-L – PSD nu s-a rupt. În schimb s-a văzut clar poziţionarea partidelor şi a liderilor acestora. Evident într-o logică electorală. Cele două partide de guvernare au încercat să îşi anuleze reciproc mesajele. Emil Boc a mers pe ideea că Guvernul a făcut un mare pas spre reformarea statului, iar Mircea Geoană a încercat să diminueze mesajul şi poziţia dominantă pe care acesta a încercat-o prin angajarea răspunderii.

PNL a părăsit sala în semn de protest şi pregăteşte, împreună cu UDMR, o moţiune de cenzură. O acţiune politică cel mai probabil sortită eşecului. Poziţia de partide de opoziţie le obligă. Numai PSD este pionul care poate schimba jocul. Dar după cum am mai spus în alte articole, toleranţa PSD este foarte mare în ceea ce priveşte relaţia conflituală cu PD-L.

Marele jucător al serii a fost PSD care a mers pe duplicitatea acţiunii politice. PSD a ieşit cu o mână afară şi cu restul corpului a rămas în plen. Pentru că nu au putut să se poziţioneze radical faţă de acţiunea politică şi guvernamentală a PD-L, PSD a mizat pe o tactică destul de bună „Nu adâncim criza politică, dar nici nu suntem de acord cu nişte legi cu care sindicatele, opinia publică şi celelalte partide nu sunt de acord”. Din punct de vedere politic o mişcare bună, din punct de vedere electoral, rămâne de văzut.

În cealaltă jumătate a coaliţiei, Emil Boc, PD-L şi, bineînţeles, Traian Băsescu au fost nevoiţi să recurgă la această metodă de adoptare a unor legi care după părerea lor ar viza reforma statului. Nu trebuie să uităm că mandatul prezidenţial (actual şi viitor) este legat şi de performanţa guvernamentală. În campania electorală, Traian Băsescu va fi atacat în această direcţie. Iar el se va apăra cu performanţa cabinetului Tăriceanu şi cu măsurile luate de actualul Guvern.

Cât de credibil a fost discursul lui Emil Boc? Nu foarte credibil. Conflictele politice la care electoratul a asistat până acum, nu pot fi aplanate de un discurs constructiv şi neconvingător. Mai ales că prin poziţionarea liderului social-democrat s-a negat o parte importantă a discursului premierului. În schimb, frumoasă încercare a lui Emil Boc de a băga în aceeaşi oală şi PSD, prin formula „coaliţia PSD-PD-L” şi nu PD-L-PSD.

Cât despre Traian Băsescu, vă las pe voi „să-l judecaţi”.