un blog de
Cosmin Dima

 Deocamdată, nimic spectaculos pe scena politică (cu excepţia forfotei din teritoriu dintre PSD şi PD-L). Agenda politică şi agenda media sunt dominate, încă, de negocierile cu sindicatele şi în principal de discuţiile privind legea salarizării unitare.

În plan guvernamental o parte din resursele celor două partide ale coaliţiei sunt alocate în direcţia negocierii. Speriate de mişcarea de forţă făcută de grupurile de interese, PSD şi, în special, PD-L îşi dau tot interesul să rezolve, într-o manieră liniştitoare pentru alegerile prezidenţiale, dezacordurile. Pentru că Traian Băsescu a eşuat în medierea conflictelor dintre magistraţi şi Guvern, dintre sindicalişti şi Guvern, Emil Boc a rămas responsabil cu rezolvarea situaţiei de criză.

Guvernul îşi va angaja răspunderea în Parlament, opoziţia va încerca să depună o moţiune de cenzură, în cazul în care va găsi semnăturile la colegii maghiari, curtaţi deja de PD-L, iar Traian Băsescu se va adresa Parlamentului.
Aşadar, ziua de 15 septembrie va fi o zi aglomerată ce va da naştere unor noi speculaţii, comentarii, analize, emisiuni maraton.

În laboraratoarele partidelor, consultanţii pregătesc, pentru mâine, discursurile, declaraţiile, mesajele.

Ce/cum va spune PSD? Ce/cum va spune PD-L? Ce/cum va spune PNL? Ce/cum va spune Traian Băsescu? Vom vedea mâine.

Două scenarii pot fi luate în discuţie:

Scenariul 1(cel mai probabil). Situaţia politică rămâne neschimbată. PSD şi PD-L merg în continuare pe cartea responsabilităţii guvernamentale, evitarea unei crize politice şi evitarea unei situaţii LOOSE-LOOSE. Pachetul de legi este votat şi fiecare dintre cei doi actori politici majori vor încerca să se anuleze unul pe celălalt. PNL nu va face rost de semnăturile necesare pentru o moţiune de cenzură şi se va mulţumi cu un mesaj negativ la adresa coaliţiei şi  a procedurii prin care pachetul de legi este asumat.

Cine va câştiga şi cine va pierde în cazul acestui scenariu?

Scenariul 2 (cel mai puţin probabil) Situaţia politică se va tensiona.  PNL va strânge semnăturile necesare pentru o moţiune de cenzură. Jocul se poate schimba. PSD ar putea juca o carte riscantă.
 

Cine va câştiga şi cine va pierde în cazul acestui scenariu?

Mâine voi analiza  în detaliu răspunsurile la majoritatea întrebărilor.

Într-un articol anterior (aici) scriam despre cauzele care au dus la percepţia negativă faţă de grupurile de interese din România. Evenimentele din ultimele zile şi parcursul negocierilor guvernului cu diferite structuri organizate, de la sindicate, la asociaţii ale diverselor categorii sociale, mă determină să scriu despre influenţa grupurilor de interese şi decizia politică. Nu intru, aici, în discuţii de genul – sindicatele, magistraţii sau alte grupuri au dreptate pentru că sunt bani la bugetul statului sau guvernul Boc are dreptate pentru că nu sunt bani pentru a susţine salarii mai mari. Poate nici nu avem cum să aflăm acum, în mai puţin de două luni până la alegerile prezidenţiale. Miza politică este alta. Reformele făcute cu două luni înainte de alegeri sunt discutabile.

Pentru susţinere teoretică am să fac referire la „Politica comparată astăzi” – Gabriel Almond, G. Bingham Powell Jr., Kaare Strom, Russell J. Dalton.

Potrivit autorilor, grupurile de interese pot fi împărţite în grupuri anomice, grupuri non-asociative, grupuri instituţionale şi grupuri asociative.

“Grupurile instituţionale sunt formale şi au şi alte funcţii politice sau sociale, pe lângă articularea intereselor. Partidele politice, corporaţiile de afaceri, organele legislative, armata, birocraţii şi bisericile au adesea grupuri politice separate, cu responsabilitatea specială de a reprezenta interesele respectivei colectivităţi. Influenţa acestora rezult din forţa bazei organizaţionale. Un grup bazat pe pe o instituţie guvernamentală are acces direct la decidenţii politici. Grupurile asociative sunt formate în mod explicit pentru a reprezenata interesele unei anumite colectivităţi. Din această categorie fac parte sindicatele, camerele de comerţ, asociaţiile meşteşugăeşti, asociaţiile etnice şi asociaţiile de altă natură.”

 Am ales cele două categorii pentru că în acest moment ele sunt cele care monopolizează dezbaterea publică. Şi nu este nimic nesemnificativ ceea ce se întâmplă acum în societatea românească. Traian Băsescu şi Guvernul Boc se confruntă cu ceea ce acuzau în multe rânduri în timpul cabinetului Tăriceanu, cu influenţa grupurilor de interese. Este adevărat ceea ce ambii acuzau la începutul anului 2005 că grupurile de interese există în jurul guvernului. Au fost şi vor fi. Existenţa „grupurilor de interese ilegitime” reprezintă numai o modalitate retorică de a discuta despre grupurile de interese. Ceea ce contează de fapt este prin ce căi reuşesc ele să influenţeze decizia politică. Într-un mod legal sau într-un mod ilegal ?

 Alianţa Bugetarilor şi blocajul cu care ameninţă actuala guvernare reprezintă o acţiune de forţă a unor grupuri de interese. Care este interesul lor ? Acela al impunerii şi negocierii unei grile de salarizare unitare satisfăcătoare pentru membrii ale căror interese le reprezintă. Da, este adevărat că grupurile de interese sunt în jurul guvernului, în jurul parlamentului, la nivel local, pe lângă primării, consilii locale, consilii judeţene, prefectură, etc. A nega existenţa grupurilor de interese nu înseamnă şi că ele nu există.

Grupurile de interese există într-o societate democratică şi ele stau cu preşedintele Traian Băsescu şi primul – ministru Emil Boc la masă. Ele negociază cu fiecare dintre ei. Traian Băsescu, însuşi, le-a chemat la Palatul Cotroceni. De la sindicatul poliţiştilor până la magistraţi şi profesori. Însă ceea ce Traian Băsescu nu şi-a dat seama până acum (sau poate că da) este că el a eşuat în a media conflictele apărute între guvern şi grupurile de interese. Asta înseamnă că nu este un bun mediator sau că nu are cum să medieze conflictele ? 

În acest moment, guvernul este pus în faţa unei dileme. Fie va negocia în continuare cu sindicatele şi le va accepta o parte din cereri, fie va risca un blocaj instituţional sever. În mod cert nu sindicatele şi nu magistraţii vor deconta un deficit de imagine şi un deficit electoral.

Epitete şi etichete politice cât vezi cu ochii. Învinuiri, scandaluri şi tensiuni la tot colţul. Politica de până în alegerile prezindenţiale devine din ce în ce mai suburbană şi lipsită de respect faţă de electoratul plin de probleme. Şi nu-s probleme puţine într-un an în care criza bate la uşă, precum mascaţii infractorul de rând prins dimineaţa în pat la ora 5 cu nevasta pe jumătate goală. Credite neplătite, salarii mici, preţuri la fel de babane ca în perioada când „economia duduia”, locuri de muncă la fel de sigure ca o plimbare pe un câmp minat. Dacă ai noroc scapi, dacă nu, nu.

 „Muc cel Mic”, aşa cum îl alinta Adrian Năstase, pe vajnicul „Ştefan cel Mare” al reformelor politice româneşti se va lua la trântă cu Parlamentul pe data de 15 septembrie. Animat de dorinţa de a face ceva util în umătoarea perioadă şi amintindu-şi că, deşi este mic, conduce un Guvern mare, „Muc cel Mic” s-a decis să nu mai facă figuraţie şi să treacă la acţiune. În sfârşit, în a doua zi de şcoală, logica electorală va fi dominată de o logică a responsabilităţii politice. Poate că nu aşa ar fi trebuit trecute pachetele de legi, dar dacă nu aşa, atunci cum?

 Trecând din registrul hilar inspirat de realitatea politică într-un registru al analizei instituţionale, vom putea observa că Traian Băsescu şi-a cam luat mâna de pe actualul guvern şi într-un final l-a lăsat să-şi facă de cap. Ce-i drept şi-a cam făcut. O mişcare previzibilă de altfel a preşedintelui, pe care am anticipat-o în perioada în care ineficienţa guvernului se făcea vizibilă. Visul lui Zeus s-a spulberat, iar majoritatea parlamentară de 70% şi coaliţia de guvernare PD-L-PSD, par a fi mai neîndemânatice ca fostul guvern de 20% al lui Tăriceanu.

Emil Boc scapă, în aparenţă, pe ultima sută de metri a alegerilor prezidenţiale de sub tutela lui Traian Băsescu. Un lucru destul de bun pentru cel de-al doilea premier depersonalizat al României după 1989. Lipsa de personalitate a premierului se datorează în exclusivitate relaţiei cu Traian Băsescu. A unei relaţii politice şi personale. În fond, Emil Boc este premierul României şi preşedintele PD-L pentru că Traian Băsescu are încredere în el. Poate nu este cel mai impozant prim-ministru şi cel mai eficient preşedinte de partid. Însă, Emil Boc are nişte calităţi politice deloc neglijabile. Este un om politic loial, în care se poate avea încredere şi care îţi ţine cuvântul dat. Evident în relaţia cu cei apropiaţi. Iar în relaţia cu Traian Băsescu, Emil Boc s-a comportat exemplar. Lui „Muc cel Mic” nici în somn nu i-ar fi trecut să candideze în locul lui Traian Băsescu. Un răspuns rapid la o întrebare neaşteptată a unui jurnalist.

Ceea ce este cât se poate de clar este că relaţia paternalistă dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Emil Boc schimbă raporturile instituţionale existente, în favoarea celui dintâi. Nu se mai poate vorbi de un echilibru între cele două componente ale executivului, ci de dominare, nu se mai poate vorbi de colaborare, cu toate că este invocat la nivel retoric de premierul în funcţiune, ci de supunere instituţională. Emil Boc îi datorează totul lui Traian Băsescu. Traian Băsescu a avut grijă să-l recompenseze.

Totuşi, nu pot să nu amintesc că Emil Boc a câştigat o bătălie deloc uşoară: primăria Cluj. Din acest punct de vedere Emil Boc are o performanţă electorală destul de greu de egalat faţă de alţi politicieni care au o statură mai impunătoare, dar un palmares mai mic sau egal cu zero.

În orice caz, şi pentru Traian Băsescu, şi pentru Emil Boc alegerile de aur vor fi cele care vor decide dacă „Muc cel Mic” va mai face casă bună în Executiv cu “Zeus cel Mare”.

Scriam într-un articol din 4 august, „Cât de mult îşi permit PSD şi PD-L să se despartă? ”, că pentru cele două partide ale coaliţiei primează varianta raţională şi pragmatică a relaţiei politice, decât varianta orgoliilor de zi cu zi.  Cât de rău ar trebui să se mai lovească PD-L şi PSD ca să se despartă ? Câte scandaluri ar mai trebui să fie dezbătute săptămâni în şir în cadrul talk-show-urilor pentru ca cele două partide să considere că şi-au afectat destul de mult imaginea?

Declaraţia preşedintelui PNL, Crin Antonescu, diminuează, în mod real, şansele PD-L de a merge, până în alegerile prezidenţiale, cu un guvern minoritar. Nefiind susţinut de PNL, PD-L nu va avea o majoritate cu care să poată face faţă nevoilor legislative şi a nevoilor de politici publice în condiţiile unei crize economice şi financiare accentuate. Majoritatea şi visul lui Traian Băsescu se vor spulbera în mod formal. Criticile se vor îndrepta şi către cel care a garantat Pactul pentru România.

Apelul la calm şi la responsabilitate al lui Mircea Geoană şi întâlnirea pe care a avut-o cu Emil Boc întăresc ideea că cele două partide nu sunt pregătite să rupă coalţiţia. Presiunile sunt enorme, dar resursele sunt mai importante. Şi costurile de imagine de asemenea. Căderea unui guvern de 70% garantat de Traian Băsescu va fi un ecou electoral care va fi luat în seamă de către electorat.
 
Aşa cum am văzut şi pe alte bloguri dar şi în ziare se mizează pe o rupere a coaliţiei.  Nu merg pe logici de bun simţ şi pe zvonuri din interior. Eu cred că ceea ce discuţi cu un politician trebuie să rămână între patru ochi.  Este o filozofie pe care o respect şi o voi respecta şi de acum înainte.

Reiau, aici, argumentele menţinerii coaliţiei pe care le-am postat în „Cât de mult îşi permit PD-L şi PSD să se despartă? ”(4 august 2009).
„• Miza politică este uriaşă. Funcţia de preşedinte al României poate aduce din noiembrie 2009 o nouă configuraţie guvernamentală, în funcţie de rezultatele alegerilor. Fără PD-L sau fără PSD sau poate rămâne aceeaşi. Prudenţa şi calculul politic primează în faţa intereselor şi orgoliilor anumitor lideri politici cu greutate din ambele partide;
• Cu toate că se află într-o coaliţie de guvernare, PD-L şi PSD sunt două partide puternice, diferite din punct de vedere doctrinar, aflate într-un an electoral în competiţie. Tensiunile şi conflictele dintre ele sunt, astfel, inevitabile. Dar, toleranţa pentru acţiunile politice şi mediatice al unui partid împotriva celuilalt este mult mai mare în această perioadă;
• O despărţire prematură ar putea da şanse mult mai mari unui candidat independent sau unui candidat al unui partid de opoziţie. Traian Băsescu ar fi unul dintre principalii perdanţi ai ruperii coaliţiei. Crin Antonescu ar putea câştiga teren în lupta pentru alegerile prezidenţiale;
• Costurile politice şi electorale pentru PD-L şi PSD ar fi mult mai mari dacă cele două partide ar rupe coaliţia, comparativ cu menţinerea unei situaţii tensionate şi conflictuale.;
• Pentru ambele partide ar fi o situaţie LOSE-LOSE;”
Dacă se va rupe coaliţia cel puţin o săptămână canalele de ştiri vor afişa, discuta, dezbate , comenta eşecul guvernului Emil Boc, al PD-L şi al PSD în ceea ce priveşte guvernarea pentru România. Nici Traian Băsescu nu va scăpa basma curată. PNL şi Crin Antonescu vor avea o şansă se se apropie de un procent decent în aceste alegeri, poate chiar o intrare în turul al doilea.