un blog de Cosmin Dima

Am publicat un articol în revista lunară de ştiinţe politice, Sfera Politicii, despre conflictul intraexecutiv în România.

Vă invit să-l citiţi. Mai sunt şi alte articole interesante acolo, vezi şi pe cel scris de Dan Pavel.

O să găsiţi lucruri interesante despre Traian Băsescu şi relaţia acestuia cu Călin Popescu – Tăriceanu.  http://www.sferapoliticii.ro/sfera/cuprins.html

Spor la citit şi aştept comentarii, critici…. evident argumentate şi pertinente.

Sunt sigur că politicienii nu au mai citit şi interpretat Constituţia României cu atâta patos de foarte mult timp. Ultima perioadă a înroşit paginile legii fundamentale şi a dat de furcă Curţii Constituţionale, specialiştilor în drept constituţional, politicienilor care vin la talk-show-uri să-şi prezinte „părerile personale ale partidului”, comentatorilor şi fără nicio îndoială, însuşi preşedintelui Traian Băsescu.

Pentru acesta nu este primul episod în care prevederile constituţionale îi joacă feste. În momentul când o comisie de la Cotroceni a elaborat pachetul de legi ale siguranţei naţionale, Traian Băsescu nu aflase că Preşedintele României nu are drept de iniţiativă legislativă. Ca de fiecare dată când a greşit, totul a fost o eroare. Fie una personală, fie una „de exprimare”, ca şi cum, în viziunea acestuia, eroarea de exprimare ar fi aceeaşi cu transmiterea greşită a unui mesaj.

Din păcate, Traian Băsescu are probleme de înţelegere a Constituţiei, cartea pe care a mizat totul în campania din 2004. În cinci ani de când a început să fluture Constituţia României pe la posturile de televiziune, prin conferinţele de presă sau  pe la diverse dezbateri, Traian Băsescu are un merit deosebit pe care nu i-l poate nega nimeni.

A generat cele mai multe dezbateri privind forţarea Constituţiei României riscând chiar suspendarea de către Parlament. A scos în evidenţă limitele şi problemele de interpretare ale acesteia. A făcut posibil ca tema revizuirii legii fundamentale să rămână pe agenda politică în continuă actualitate.
 
Artizan al iniţierii crizelor, al menţinerii şi, ulterior, al rezolvării acestora Traian Băsescu a invocat de fiecare dată Constituţia. De la probleme sociale şi economice până la probleme politice. Nimic nu este mai presus ca această carte. Un raţionament destul de corect, dacă facem abstracţie de preceptele religioase.

Totuşi aceste episoade în care Traian Băsescu invocă, obsesiv, ciclic, ameninţător prevederile Constituţiei îmi aduc aminte de un dialog între profesorul meu de limba română şi un coleg de liceu.

Profesorul începuse să ne povestească unele pasaje din „Divina Comedie” de Dante Alighieri. În acest timp, colegul a sărit ca şi ars când acesta a omis un pasaj şi l-a completat cu pasiune, punându-l într-o situaţie destul de delicată. Fiind un profesor foarte bun, scriitor şi critic literar, o persoană cu un simţ dezvoltat al umorului, acesta i-a replicat uitându-se la noi: „Întotdeauna să vă feriţi de omul care a citit o singură carte”.

 Frământările politice care se succed de o bună perioadă de timp în momente în care România are nevoie de stabilitate politică, de decizii guvernamentale raţionale şi pragmatice şi de o coordonare eficientă la nivelul instituţiilor sunt rezultatul unor gafe politice majore ale actorilor politici implicaţi. Vorbim în special de Traian Băsescu şi PD-L şi Mircea Geoană şi PSD, principalii actori ai puterii. Chiar dacă PSD s-a retras din Guvern la presiunea PD-L, rămâne unul dintre artizanii conflictului.

Nu există un singur actor politic sau o singură acţiune politică „strâmbă” care a reuşit să răstoarne scena politică românească, vorbim de o serie întreagă de greşeli tactice şi strategice şi de erori politice personale îndeajuns de mari pentru a se resfrânge şi asupra instituţiilor şi mersului normal al lucrurilor.

Într-un articol anterior (aici) am scris despre orgoliul lui Mircea Geoană care a adus PSD la guvernare prin sacrificarea propriei creşteri procentuale, prin dublul limbaj şi prin dubla poziţionare faţă de activitatea guvernului din care a făcut parte până recent. Ambiţia lui Mircea Geoană a costat România. Politica a devenit din ce în ce mai conflictuală într-un moment în care consensul politic trebuia să aibă întâietate. Conflictele dintre miniştrii şi liderii PSD şi cei ai PD-L au atins cote destul de spectaculoase.

În plus, Traian Băsescu nu s-a lăsat mai prejos. A făcut greşeli personale care-l vor costa, atât din punct de vedere electoral, cât şi din punct de vedere politic.

 S-a spus până acum că Traian Băsescu s-a debarasat de cei mai apropiaţi colaboratori. Factual asta s-a şi întâmplat. Însă, este parţial adevărată această concluzie. Traian Băsescu s-a debarasat de cei mai aproapiaţi colaboratori, dar numai de acei colaboratori pe care nu i-a mai putut controla şi de aceia cu care a intrat în conflict.

Greşeli ale lui Traian Băsescu şi ale PD-L

Emil Boc, Roberta Anastase, Elena Udrea, Monica Ridzi, Elena Băsescu sunt unele dintre principalele greşeli politice ale preşedintelui. Toţi aceşti oameni sunt colaboratori fideli ai lui Traian Băsescu, însă oameni cu probleme de imagine, de personalitate, de atitudine, de competenţă, dar puşi în fruntea unor instituţii puternice.

Practica politică a arătat că dincolo de negocierile politice, cei care au ocupat preşedinţia Senatului sau a Camerei Deputaţilor au fost în general oameni politici cu experienţă sau, în cel mai rău caz, fără experienţă, dar competenţi. În acest caz, PD-L a făcut excepţie.

Traian Băsescu şi-a asigurat controlul partidului, nu neapărat revenirea la conducerea acestuia, prin câteva mişcări foarte importante. Emil Boc a fost desemnat preşedintele partidului în ciuda altor personalităţi ale PD-L. După eşecul Theodor Stolojan, Traian Băsescu l-a desemnat pe Emil Boc premier. Roberta Anastase a fost pusă în funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Niciun lider din facţiunea PLD nu a ocupat vreun post de ministru. Aşadar, Traian Băsescu a încercat să-şi asigure cât se poate de mult obedienţă parlamentară şi guvernamentală.

Privind situaţia din perspectiva prezidenţială, Traian Băsescu a eşuat din câteva motive principale. Aceste greşeli nu puteau fi evitate. A subestimat PSD ca potenţial şi ca acţiune politică şi faptul că Mircea Geoană, candidatul la prezidenţiale poate suporta să rămână în umbră. A crezut că dacă va avea o majoritate substanţială şi un prim-ministru controlabil va putea să-şi impună personalitatea, voinţa politică şi ideile politice. În câteva rânduri a reuşit. Însă în cea mai mare parte a eşuat. A pus în funcţii politice importante oameni care erau nepregătiţi pentru acele funcţii.

Acum, odată cu căderea Cabientului Boc, Traian Băsescu va deconta lipsa de competenţă a Robertei Anastase, aroganţa Elenei Udrea, docilitatea şi lipsa de personalitate a lui Emil Boc, problemele de imagine ale Monicăi Ridzi.

De câteva zile am descoperit o carte care pur şi simplu m-a fascinat. Este una dintre acele cărţi pe care o ţii în mână şi nu o mai poţi elibera până nu o parcurgi integral, fără să mai ţii cont de altceva în jurul tău, evident notând şi subliniind pasajele importante care trebuie reţinute, analizate, asimilate.

Am vrut, iniţial, să abordez o problemă care ţine mai mult de configuraţia politică a unui partid politic din spaţiul autohton şi de câteva greşeli de contrucţie instituţională la care a fost supsu de către elita politică. Am abandonat-o imediat, pentru un articol ulterior, pentru a scoate în evidenţă, pentru cei interesaţi, această carte.

Este o carte unică, foarte bine documentată, scrisă de Corey Robin care predă ştiinţe politice la Brooklyn College şi la The Graduate Center, City University of New York (Corey Robin, ”Frica. Istoria unei idei politice.” , Traducere de Doina Jela Despois, Sorin Gherguţ (Bucureşti: Vremea, 2009). Cele 65 de pagini de note de la sfârşitul cărţii oferă rigoarea necesară unei cărţi de teorie politică. Cele 363 de pagini de argumentare oferă imaginea evoluţiei acestui concept. Fascinantă din toate punctele de vedere este o lectură necesară pentru a înţelege istoria politică a fricii, prima „emoţie trăită de un personaj în Biblie”.

Cartea lui Corey Robin, premiată de APSA (American Political Science Association) cu premiul „Cea mai bună primă carte de teorie politică” este o carte necesară spaţiului politic românesc unde dezbaterea intelectuală a conceptelor şi ideilor politice a rămas repetentă.

Poate că această carte apare într-un context destul de favorabil studiilor sociologice despre frica în societatea românească, cu toate că „Frica” lui Corey Robin este o carte de teorie politică şi nu o carte care intră pe domeniul studiilor empirice. Criza politică, criza instituţională, criza economică şi criza morală a societăţii româneşti rămân realităţi sociale şi politice în care sentimentul de frică există şi se manifestă în diferite forme.

Frica pe care o descrie autorul cărţii este frica politică. Pentru acest lucru el analizează patru autori care au schimbat concepţia despre frică şi însemnătatea conceptului în funcţie de contextul social şi politic în care se regăseau. „Cele patru figuri au scris despre frică şi i-au imprimat o notă aparte  în momente în care se afirmau noi forme şi idei politice- în cazul lui Hobbes, statul modern; în cel al lui Montesquieu, ideologia liberalismului; la Tocqueville, democraţia egalitară; iar în cazul lui Arend, totalitarismul”.

Cine dintre noi nu a simţit frica cu care statul ne avertizează ? Câţi dintre noi au resimţit frica indusă ca un instrument stimulator? Care este diferenţa dintre cele două abordări ale fricii? Cum a evoluat frica în societate? Cum legitimează frica colectivă un anumit comportament politic? O să găsiţi răspunsuri mulţumitoare la aceste întrebări în această carte.

Dar voi, cum perceţi frica? Ca un instrument stimulator sau ca un sentiment negativ ?

Am să iau în discuţie două ipoteze în care actorul principal este actualul preşedinte Traian Băsescu. Nu a trecut neobservată această declaraţie, dar cred că este una dintre dintre greşelile fundamentale pe care le poate face un politician în ajunul campaniei electorale. Evident că declaraţia a fost învăţată de acasă, însă ea va mări numărul nemulţumiţilor şi va atrage şi mai multe antipatii faţă de actualul preşedinte din categoria formatorilor de opinie.

Prima Ipoteză. Traian Băsescua făcut o greşeală tactică grosolană ce-l poate costa un nou mandat prezidenţial.

„Nici eu, nici Guvernul, nici Banca Naţională nu şi-au propus să scoată ţara din criză. Actuala criză este o criză globală şi România este dependentă de ce se întâmplă la nivel global. Ţările ori ies toate din criză, ori rămân toate în criză“ (Cotidianul, 6.10.09, Băsescu se declară în criză de idei. Oamenii de afaceri îi propun soluţii cât pentru 10 preşedinţi)

Parţial corectă declaraţia lui Traian Băsescu. România nu poate ieşi singură din criza economică pentru că depinde de pieţele externe. Trăim într-o lume globalizată iar asta ne poate afecta sau ne poate ajuta din punct de vedere economic. Dar nu suntem în totalitate dependenţi. Iar aici vine minciuna pe care Traian Băsescu a putut să o scoată din gură cu atâta nonşalanţă. Nici el, nici Guvernul şi nici BNR nu şi-au propus să scoată ţara din criză.
Asta înseamnă că Preşedintele României şi Guvernul României nu au nici un rol. Cel puţin în această perioadă. Scriam mai de mult că responsabilitatea este o valoare care nu se poate regăsi la politicianul român.

Să rememorăm, noi cei, care suntem pregătiţi să ne aducem aminte şi pentru cei care nu au timp, nu au chef sau pur şi simplu nu-i interesează declaraţiile politicienilor. Una dintre constantele declaraţii ale lui Traian Băsescu faţă de candidatura la alegerile prezidenţiale a reprezentat-o lupta cu criza. De câte ori a justificat Traian Băsescu că el nu are timp de campanie electorală pentru că el se luptă cu criza? De câte ori şi-a condiţionat candidatura la prezidenţiale în funcţie efectele crizei (rata şomajului, deficitul bugetar etc.). Nu de puţine ori.

Dacă Traian Băsescu mai poate câştiga alegerile prezidenţiale cu o astfel de declaraţie înseamnă că românii nu au memoria scurtă, ci ei chiar nu au nici un fel de memorie. A nu avea memorie înseamnă a repeta la infinit greşelile trecutului.

A doua ipoteză. Traian Băsescu a obosit şi nu mai vrea să câştige alegerile prezidenţiale.

Pe Traian Băsescu nu-l mai interesează soarta navei care începe uşor-uşor să se scufunde. Ca un bun căpitan de navă el nu rămână să suporte răspunderea tragediei, ci fuge prin spate, lăsându-şi toţi marinarii să suporte consecinţele.

Aşa că dacă nava se scufundă de ce l-ar mai interesa pe căpitan să mai fie căpitan ? Oricum este un eşec. Poate că va da vina pe greşelile marinarilor, pe vremea rea, pe icebergul pe care nu l-a putut evita, pe orice altceva. În fond, merge şi principiul sănătos cu „scapă cine poate”.

Pe această logică a neasumării responsabilităţii cine ar trebui să răspundă ? Cine ar trebui să rezolve problemele cu care se confruntă România în acest moment ? Dacă nu Guvernul, Preşedintele şi Parlamentul atunci cine ?

Vă las pe voi să răspundeţi la aceste întrebări.