un blog de Cosmin Dima

Ne vedem, aici, după sărbători.

Până atunci LA MULŢI ANI, SĂRBĂTORI FERICITE ŞI UN 2010 MAI VALOROS :=)) !

Cu stimă,

Cosmin Dima

Tema grupurilor de interese cu statut privilegiat revine, într-o formulă obsesivă, la începutul celui de-al doilea mandat prezidenţial. Aceeaşi temă a fost abordată de Traian Băsescu şi la începutul anului 2005. Cu toţi consilierii lui, unii proveniţi din facultăţile de ştiinţe politice, alţii reputaţi jurnalişti şi analişti, Traian Băsescu nu a înţeles nici acum cu ce se mănâncă acest concept. Retorica lui rămâne simplă, pe înţelesul românului, pentru urechile curioase ale jurnaliştilor şi pentru ochii duşmanilor lui personali.

Am mai scris despre acest subiect (aici) şi am dat şi câteva definiţii şi exemple pentru publicul interesat. Reiau, acum, această temă dintr-o pasiune intelectuală faţă de acest fenomen care nu este înţeles şi studiat pe deplin. Conotaţia negativă a acestui concept va tinge probabil noi dimensiuni. Şi asta din cauza anumitor politicieni care nu ştiu ce vorbesc sau care vorbesc ca să se afle în treabă şi a acelor formatori de opinii cărora le este greu să citească surse respectabile despre fenomene care în alte ţări sunt studiate de zeci de ani. Sunt câteva valuri de teorii despre grupurile de interese, deci există literatură de specialitate. Mai greu cu lectura.
 
Pentru a putea analiza retorica lui Traian Băsescu trebuie să vedem care este logica acestuia. Deci: Traian Băsescu nu ignoră existenţa grupurilor de interese. Încă de la primul mandat, în februarie 2005, Traian Băsescu a dezvăluit existenţa grupurile de interese din media ca apoi să extindă acuzaţiile la grupurile de interese din jurul Guvernului. Traian Băsescu nu numai că nu ignoră existenţa grupurilor de interese, dar şi ştie care sunt acelea care roiesc în jurul Guvernului sau în media. Le ştie, dar nu le nominalizează. Este ca şi cum ne spune că există răul pe pământ şi mai mult, el este şi în România. În ciuda acestor alegaţii nu a luat măsuri pentru a stopa acţiunile grupurilor de interese nocive, pentru Guvern, pentru români, pentru societate.

Pe scurt relaţia lui Traian Băsescu cu grupurile de interese a fost în felul următor: nu le ignoră existenţa, ştie care sunt cele nocive, dar nu întreprinde nicio măsură pentru a împiedica acţiunile grupurilor de interese (în afara retoricii politice).  A arăta babaul de sub pat pare a fi logica preşedintelui.

Acum, la începutul celui de-al doilea mandat prezdenţial, Traian Băsescu invocă din nou existenţa grupurilor de interese. ”Un pericol la adresa democraţiei şi a statului de drept, la care m-am mai referit, este influenţa excesivă a unor grupuri de interese economico-financiare asupra politicienilor şi a instituţiilor statului.”

Aşteptăm să vedem cum va putea opri Traian Băsescu influenţa lor. Cu alte cuvinte cum va împiedica raţiunea de a fi a grupurilor de interese. Reiau câteva definiţii “organizaţii care au o oarecare autonomie faţă de guvern sau partidele politice şi ( …) încearcă să influenţeze politica publică.”; “un corp organizat de indivizi care împărtăşesc aceleaşi scopuri şi care încearcă să influenţeze politica publică.”; “organizaţii care încearcă să influenţeze direcţia politicii guvernamentale,  fără a încerca să formeze guvernul”.

Singurul mod de a face acest lucru este eradicarea propriu-zisă a acelor grupuri de interese. Poate că va recurge la aceste măsuri acum când are toate mijloacele necesare. Nu mai poate să se plângă că guvernul nu-l mai ascultă. Dacă va trece cabinetul Boc atunci va avea toate pârghiile.

Oricum, aşteptăm mâine poimâine o nouă interpretare dată de Traian Băsescu democraţiei. Cu modernizarea şi grupurile de interese ne-am lămurit.

Nu a trecut foarte mult timp de la premierea câştigătorului din campania pentru alegerile prezidenţiale că s-au şi rezolvat în mare parte dilemele postelectorale. Aşadar, alegerile nu au fost fraudate chiar dacă s-au constatat şi câteva nereguli. În ceea ce priveşte dilema guvernare-opoziţie lucrurile sunt puţin mai complicate, dar aproape finalizate. PNL a rămas consecvent pe poziţii de forţă intrând cu mare viteză în opoziţie, UDMR s-a proiectat la guvernare alături de PD-L, iar PSD fierbe în sucul propriu în care Traian Băsescu a mai presărat şi puţin piper odată cu propunerea lui Marian Sârbu pentru Ministerul Muncii.

Odată cu terminarea campaniei prezidenţiale miza electorală a partidelor s-a terminat. Nu mai avem alegeri decât peste trei ani. Este nevoie de o altă abordare. Logica electorală trebuie să facă loc unei logici pragmatici care să pună pe primul loc realizarea unui corp de politici publice capabile să diminueze, în mod real, efectele crizei. Singura modalitate de a rezolva treburile ţării este cea a compromisului şi nu a conflictului.

Traian Băsescu rămâne consecvent şi merge cu hoitul înainte. În loc să caute soluţii să împrospăteze imaginea şi calitatea actului guvernamental preferă să rămână cu leşul în curte şi să-l pună la plimbare. Nu este de neînţeles faptul că majoritatea miniştrilor PD-L or să rămâne pe posturi. Lipsa cadrelor bine pregătite este un neajuns al partidului de peste 30%. Dacă ajungi să te împrumuţi de oameni, aşa-zişi independenţi, este destul de clar că partidul are lacune în selecţia cadrelor.

PNL, în consecvenţa animalului, nu are curajul să-şi asume o parte destul de importantă a guvernării, chiar dacă va da nas în nas cu mirosul usturător al cadavrului umblător. Care este strategia partidului? Priponirea în opoziţie şi blocarea, alături de PSD, a majorităţii proiectelor într-o perioadă în care România are nevoie de consens şi compromis mai mult ca oricând? Este greu de spus. Probabil nici ei nu au o strategie foarte bine pusă la punct. În lupta cu inamicul combatant trebuie să te adaptezi, iar PNL nu numai că nu face asta, mai mult fuge din calea aclamatei superiorităţi. Dacă liderii PNL sunt atât de buni în rezolvarea problemelor guvernamentale, atunci de ce nu iau taurul de coarne şi-l scutură puţin? Mi se pare singura soluţie, potrivită contextului, pentru a-şi demonstra eficienţa şi calitatea politică. 

PSD nu-şi dă nici el jos ochelarii de cal. Mai ales după suferinţa rezultatului final al alegerilor prezidenţiale. Este oarecum de înţeles. Mai durează până rănile se vor vindeca. Pâna una alta este aşteptată revoluţia roşie internă în PSD. Mircea Geoană îşi numără zilele, iar dacă nu o face el, cu siguranţă sunt colegi care taie zilele din calendar. În ceea ce priveşte actul de guvernare, PSD o să-l urmărească din opoziţie. Multă răbdare şi tutun în următorii trei ani.

PS. NU ORICINE E CONSECVENT E BOU ŞI NU ORICINE FACE UN COMPROMIS E PROST !

 Alegeri corecte vs alegeri fraudate. Este cea de-a doua dilema postelectorală cu influenţă directă asupra funcţionării democraţiei autohtone. Pentru prima dată în România acuzaţiile de fraudare a alegerilor prezidenţiale nu rămân în stadiul unor declaraţii belicoase şi a discuţiilor interminabile şi plictisitoare despre ce a fost mai mult sau mai puţin evident.

S-au întreprins măsuri concrete derivate din drepturi constituţionale. PSD a apelat la una dintre cele mai contestate/apreciate (în funcţie de decizia dată) instituţii din arhitectura constituţională, Curtea Constituţională. Acum aşteaptă decizia acestei instituţii.

Este un exemplu foarte bun pentru a argumenta că astfel de situaţii necesită instituţii care contează şi care ar trebui să fie consolidate. Este o pledoarie pentru întărirea instituţiilor şi pentru diminuarea dimensiunii personale şi populiste a rezolvării treburilor politice. Avem nevoie de instituţii consolidate şi durabile şi nu de soluţiile miraculoase ale unui om politic sau ale altuia.

Într-o democraţie consolidată alegerile trebuie să îndeplinească două condiţii esenţiale. Ele trebuie să fie libere şi corecte. Nu este pentru prima dată în România când cea de a doua condiţie este pusă sub semnul întrebării nu numai de către unul dintre competitorii politici, ci şi de o parte a presei, a societăţii civile şi chiar de către 60% din respondenţii unui sondaj CCSB.

Şi primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2004 a fost supus unor acuzaţii de fraudă care nu au fost niciodată demonstrate, chiar dacă cel care acuza frauda a fost chiar candidatul victorios Traian Băsescu. Diferenţa dintre situaţia din 2004 şi cea din 2009 este că acum s-au inversat rolurile. PSD strigă că s-au furat alegerile, iar PD-L face pe jucătorul pasiv şi liniştit. 

Numărarea voturilor nule nu a adus o modificare surprinzătoare a scorurilor celor doi candidaţi, ba din contră Traian Băsescu a mai câştigat 1260 de voturi, iar Mircea Geoană 987 de voturi. Până acum, frauda e pe hârtie şi cam mică. Şi tot în favoarea lui Traian Băsescu.

Contează percepţia românilor că alegerile au fost fraudate? Mă îndoiesc că interesează pe cineva în mod special. Şi dacă s-a furat? Cine să rezolve problema? Traian Băsescu? Mircea Geaonă? Crin Antonescu? Alt lider politic ? Un grup de lideri politici? 

Până la urmă tot instituţiile sunt problema. Fără instituţii solide şi curate nu se va putea niciodată garanta că cel care stă în scaunul puterii a fost ales corect. Iar dacă la fiecare ciclu electoral mai mult de jumătate dintre români vor spune că alegerile au fost fraudate sau dacă voturile vor fi cumpărate sau dacă oamenii vor fi şantajaţi atunci ce fel de democraţie avem în România ?

Dilema guvernare-opoziţie

Încă de la începutul săptămânii fiecare partid analizează răspunsul la următoarea întrebare: Intrăm în opoziţie sau intrăm la guvernare ? Aceasta este dilema care-i macină pe politicienii obosiţi şi surmenaţi după o campanie electorală asupra căreia planează suspiciunea fraudei electorale.

Din punct de vedere aritmetic, este nevoie de 236 de parlamentari pentru ca noul guvern să fie susţinut de o majoritate parlamentară. Presupunând că Traian Băsescu nu va accepta niciodată un guvern din care PD-L să nu facă parte, avem următoarele combinaţii valide: PD-L + UDMR+Minorităţi+Independenţi (233), deci ar mai fi nevoie de cel puţin 3 parlamentari traseişti/trădători; PD-L+PNL (245); PD-L+UDMR+PNL (296);. Acestea ar fi principalele variante de combinaţii pentru realizarea unei majorităţi parlamentare şi învestirea unui nou cabinet.

Am eliminat din start ipoteza unui guvern PD-L+PSD. Ar mai fi o posibilitate, şi anume, aceea a impunerii unei majorităţi PSD+PNL+UDMR+minorităţi cu un premier liberal sau unul social-democrat. Acest scenariu este puţin probabil să se întâmple, mai ales după reconfirmarea lui Traian Băsescu ca şi preşedinte al României.

Cele mai plauzibile scenarii ar fi acelea cu PD-L la guvernare plus alte formaţiuni, cu excepţia PSD, sau cu PD-L la guvernare şi PSD şi PNL într-o opoziţie puternică.

În aceast context politic, dilema guvernare/opoziţie va fi definitorie din două puncte de vedere: 1. poziţionarea partidelor în opoziţie sau la guvernare va fi esenţială pentru rezolvarea problemelor interne sociale şi economice generate de criza economică internaţională; 2. poziţionarea partidelor în opoziţie sau la guvernare va fi esenţială pentru identitatea politică şi stabilitatea politică internă a acestora.

Din punct de vedere strategic, PNL poate juca o carte foarte bună. Este, momentan, cel mai bine plasat pion pe tabla de şah politică. PNL are două opţiuni viabile. Fie joacă cartea opoziţiei puternice alături de PSD, fie joacă cartea atacului la rege prin intrarea la guvernare.  Ambele variante prezintă avantaje şi dezavantaje.

În acest moment cererea postului de premier în negocierea cu PD-L este o mişcare stupidă şi nefezabilă. PD-L şi Traian Băsescu, câştigători ai alegerilor prezidenţiale şi parlamentare nu ar accepta acest lucru.  PNL ar putea forţa altfel, poate printr-o garanţie a rămânerii la guvernare până după terminarea crizei economice prin semnarea unui protocol politic. Asta ar însemna că PNL va avea acces la resurse o bună parte din timpul care a mai rămas până la următoarele alegeri parlamentare şi locale şi ar servi şi unui scop nobil: scoaterea României din criză. 4 ani de opoziţie pentru un partid care nu are nici măcar bani să-şi plătească consultanţii reprezintă un termen de timp foarte îndelungat.

PNL ar trebui să joace pragmatic şi să treacă mai departe la următorul capitol. Călin Popescu Tăriceanu avea dreptate. PNL nu poate rămâne anexa PSD. Şi dacă ar rămâne în această majoritate ce ar face? Ar forţa mâna lui Traian Băsescu? Cum? Nu ar fi o mişcare tactică foarte bună, iar PNL ar putea suporta consecinţe grave de imagine. Oricum, apropierea strânsă dintre PNL şi PSD va genera consecinţe negative asupra electoratului liberal.