un blog de Cosmin Dima

Tin sa va fac cunoscut faptul ca a aparut zilele trecute, la Editura Polirom, o carte exceptionala. Completeaza spatiul stiintelor politice alaturi de alte lucrari excelente.Cartea este semnata de politologul Dan Pavel si merita toata atentia politicienilor, jurnalistilor, studentilor si a celor interesati de viata politica romaneasca si de schimbarile intervenite in ultimii ani.

Din cuprinsul cartii:

Preliminarii epistemologice la teoria crizei

• NOUL SISTEM. Cercetare asupra noilor tendinte ale sistemului de partide si ale sistemului politic din Romania postcomunista

• Criza executivului, criza democratiei

• EURO 2009. Despre rational choice, mita electorala si fraudarea alegerilor

• Puterea legislativa – punctul slab al democratiei consensuale romanesti

• Minoritatile bine temperate. Repere pentru teoria democratiei

• Comunicare fara participare si democratie fara popor

Câtă prostie trebuie să existe în capul unui politician ca să se ducă şi să se bage singur în gura lupului. Îmi imaginez că într-un dialog între Hoară, super-politicianul, care a crezut că poate stăpânii ura a zeci de mii de oameni şi conducerea partidului acesta spunea încrezător că se duce să transmită nişte mesaje poporului derutat.

Şi nu poate spune nimeni că nu a transmis mesaje. Din păcate nu pe acelea pe care le avea scrise pe hârtiuţă, cu bullets. A transmis aroganţă, obrăznicie, tupeu şi multă decredibilizare.

Cât tupeu să poţi avea încât să intrii în mâinile celor cărora vrei să le tai cu barda din venit?  Este incredibil până unde te poate aduce aroganţa politică.  O parte a acestor indivizi au crescut pe spatele imaginii lui Traian Băsescu, fără să demonstreze nimic în politica de zi cu zi, fără să aducă ceva bun acestei societăţi. Poate dosare pe la DNA şi multă, multă minciună.

În afară de PD-L cine are nevoie de un individ ca Hoară? Să fim serioşi. Putem trăi şi fără să ascultăm în fiecare zi un astfel de personaj ce debitează vrute şi nevrute, doar-doar, o mulţumi conducerea partidului.

Lecţia pe care Hoară a dat-o politicienilor este o lecţie simplă de marketing politic. Nu te poţi duce să linişteşti o mulţime ostilă. Nu vei putea niciodată.

Nu ştiu dacă Hoară a cerut acceptul PD-L să vină să abereze în direct cum că oamenii au dreptate că sunt nemulţumiţi, dar măsurile pe care Guvernul le ia sunt corecte.  Dacă nu a avut-o înseamnă că de astăzi trebuie să se ducă acasă şi să stea cuminţel. Dacă a avut-o înseamnă că aroganţa PD-L a atins cote fără precedent.

S-a trezit preşedintele din letargia asumată şi a început să împartă în stânga şi în dreapta critici. A acuzat pericolul „bolşevizării partidului” şi a mustrat exerciţiul guvernării lui Boc. A criticat lipsa restructurărilor şi lipsa criteriilor de numire în deconcentrate şi celebrele politizări ale funcţiilor publice. Toată lumea se întreabă de ce nu a fost consultat Traian Băsescu în legătură cu modificările privind alegerea preşedintelui şi a conducerii. Pare o întrebare bună în condiţiile în care orice modificare structurală şi orice decizie politică importantă se fac cu acordul şi bunăvoinţa Palatului.
Când nu mai ai cu cine te lupta în mod direct, când nu mai ai un duşman declarat, nu-ţi mai rămâne decât un singur lucru de făcut. Să te îndrepţi spre propria ogradă. Nu este deloc de neînţeles gestul lui Traian Băsescu. El ştie foarte bine că performanţa partidului în alegerile electorale viitoare va depinde şi de performanţa guvernării. Faptul că pune biciul pe ei nu ar trebui să-i supere foarte tare pe liderii PD-L. Vorbim totuşi de o relaţie de la tată la fiu. Lecţia preşedintelui dată fiului rătăcitor are intenţii bune şi curate. Corecţia administrată îl va creşte mare pe fiul neascultător.
În afara criticilor raţionale care ţin de eficientizarea actului guvernării, preşedintele mai încearcă ceva. Să destabilizeze grupul Blaga-Videanu-Berceanu căzut în dizgraţia prezidenţială.
Apariţia furtunoasă la televiziunea mogulului mai mic are mai multe semnificaţii. Sancţionarea „grupului ministerial” pe de o parte, iar pe de altă parte sancţionarea deciziilor luate sub conducerea lui Emil Boc. 
„Grupul civic” din PD-L – Cristian Preda, Sever Voinescu şi mai timida Monica Macovei – plasează lovituri pregătite la Palatul Cotroceni conducerii PD-L. Se simte lipsa de băsescianism în interiorul partidului. Iar ea trebuie sancţionată. Cu alte cuvinte, „grupul civic” încearcă pe un alt front să remedieze prostioarele pe care le comite conducerea.
Liberalii din gruparea Stoica-Stolojan au început şi ei să îndure din ce în ce mai puţin marginalizarea. Stolojan s-a arătat nemulţumit de decizia partidului şi a ieşit şi el la rampă, acompaniindu-l pe Traian Băsescu în critica vizavi de bolşevizarea partidului. Fără strună şi epuizaţi de guvernare, PD-L începe să calce strâmb şi să greşească din ce în ce mai mult. Şi asta nu e bine. În acest act intervine Traian Băsescu să remedieze erorile.
Două mari greşeli politice au făcut liderii PD-L în ultima perioadă. Au îngrădit parţial accesul la libera exprimare prin impunerea embargoului purtătorilor de mesaj şi, în acelaşi timp, şi-au limitat capacitatea şi spaţiul mediatic de  a contracara acuzaţiile pe care adversarii acestora le aduc zi de zi. Din punct de vedere tactic PD-L a greşit enorm.
Sau poate că mizează pe ideea că, dacă nu vor mai apărea la televiziunile mogulilor, nu vor mai fi obligaţi să răspundă provocărilor, nu vor mai putea fi atacaţi în ambuscade gata pregătite, iar efectele erorilor de guvernare vor fi diminuate.
 Războiul lui Traian Băsescu cu liderii care l-au ajutat să câştige alegerile prezidenţiale nu ţine de latura raţională a politicii, ci mai degrabă de cea iraţională. Ţine de profilul personal şi politic, ţine de afect, de latura personală care îşi dă seama că nu a lăsat partidul pe mâna lui Boc, ci pe mâna lui Blaga-Videanu-Berceanu.

Articol publicat pe site-ul www.ziare.com

În general, dezbaterea despre stânga, despre viitorul acesteia sau despre reprezentanţii ei (partide, mişcări, elită culturală) nu a cunoscut niciodată intensitatea traumatizantă pe care dreapta a experimentat-o încă de la începutul anilor 90. Şi asta datorită faptului că singurul partid mare de centru-stânga din România, PSD, care a cunoscut metamorfoze în perioade politice diferite, FSN/FDSN/PDSR, nu s-a confruntat niciodată cu un real pericol provenit din acelaşi spectru politic. Principalul reprezentat al stângii româneşti nu a dat faţă în faţă cu vreun adversar puternic din punct de vedere ideologic şi doctrinar.
PD, defunctul partid de stânga, născut din FSN-ul lui Ion Iliescu, metamorfozat în mod oportunist în 2007 în partid de dreapta, nu a fost niciodată îndeajuns “de bărbat”  ca să poată lupta cu PSD.  Nici Petre Roman şi nici Traian Băsescu nu au putut construi şi consolida un partid de stânga ca alternativă la hegemonia marelui urs.
Principala ameninţare pe care PSD a resimţit-o şi pe care a încercat de fiecare dată să o combată a venit, fie din partea dreaptă a spectrului politic, fie din melanjul unor alianţe de partide şi mişcări de dreapta şi de stânga (CDR, Alianţa DA).
La începutul anului 2010, PSD pare a fi în declin. Este obosit şi surmenat din cauza bătăliei cu Traian Băsescu şi cu partidul pe care îl patronează. Nu mai este partidul hegemonic din vremea lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Acum este un partid care luptă pentru supremaţie împotriva PD-L. Este un partid care se străduieşte să treacă peste eşecuri.
Odată cu PSD şi stânga se află la răscruce. Se află în faţa unei provocări identitare. Vrea să fie de stânga mai mult decât a fost până acum. Vrea să fie un partid de stânga modern. Victor Ponta a preluat un partid debusolat, frustrat, dezorganizat, debilizat, dator. După două eşecuri consecutive la alegerile prezidenţiale PSD încearcă să reînvie cadavrul oboist al stângii.
În ultimul interviu dat de tânărul preşedinte al PSD, ziarului România Liberă, se simte prospeţimea discursului, fermitatea mesajelor. Victor Ponta este diferit. Vrea să arate că are curaj vizavi de asumarea trecutului, de abordarea unor teme sensibile. Este curat, transparent. Cel puţin deocamdată. Arată vehemenţă în ceea ce priveşte cazurile problematice din interiorul partidului. Vrea să facă curăţenie. Vrea să facă reformă. Este recunoscător celor care l-au crescut, dar nu vrea să fie ca ei şi nu vrea să depindă de ei în deciziile personale. Este un fost procuror. Şi asta se vede.
Misiunea pe care o are de îndeplinit nu este uşoară. Însă stânga românească trebuie resuscitată, reînviată, poate şi mai mult, ea trebuie reinventată.
 Problema este că până în acest moment Victor Ponta nu pare a avea o direcţie, o strategie politică coerentă, o răbufnire spectaculoasă care să uimească electoratul, opinia publică, adversarii. Duritatea, corectitudinea şi fermitatea procurorului trebuie dublate de un proiect politic personal cu care să se diferenţieze iremediabil de foştii preşedinţi ai PSD, de liderii partidelor de dreapta. Acesta nu poate fi decât un nou proiect al stângii româneşti.
 Condiţiile sociale sunt favorabile. Contextul politic avantajos. Mai rămâne de văzut dacă va avea abilitatea de a interpreta şi acţiona în mod categoric pentru a reforma stânga.

 Articol publicat pe site-ul www.ziare.com

Independenţii au început să-şi ia nasul la purtare în ceea ce priveşte actul de guvernare şi relaţia cu PD-L. Şi nu numai.
Mărirea accentuată a grupului generază forţă pentru noi negocieri cu partidul premierului Emil Boc şi pentru pretenţii politice din ce în ce mai însemnate. Aşa a ajuns generalul Oprea „să şantajeze” guvernul pe care îl susţine, evident, din interes naţional. Şi aşa a ajuns PD-L să cedeze în faţa unor cereri ale acestora.
De la câţiva membri plecaţi din frustrare, dezamăgire sau exces de orgoliu politic şi personal, grupul independenţilor a atras în mod natural un alt fel de personaje. Acestea fac parte din categoria largă a oportuniştilor care au văzut că mai există loc pe culoarul de stânga şi care cred că atunci când eşti la putere eşti mai în siguranţă decât în opoziţie. Ei cred că atacul asupra PSD va genera o mutare a unei părţi a electoratului de stânga către ei. Şi astfel va echilibra monopolul celui mai vechi partid de stânga. Nu judecă deloc greşit. Rămâne însă de văzut cât de serioasă va fi această construcţie din punct de vedere ideologic şi al acţiunii politice şi cum o va percepe populaţia.
Proiectul formării unui nou partid de stânga are însă câteva semnificaţii importante pentru politica românească şi pentru sistemul de partide din România.
În primul rând, apariţia unui nou partid politic contrazice flagrant proiectul societăţii majoritare la care preşedintele Traian Băsescu şi PD-L visează. Intenţia forţării formării unei democraţii majoritare în care să existe numai două partide, unul pe partea dreaptă şi altul pe partea stângă, este greşită. Şi nu este greşită din punct de vedere teoretic, ci din punct de vedere practic, al realităţii politice.
În istoria recentă de după 1989, România nu a fost dominată de un clivaj semnificativ major care să împartă societatea în două şi care să ducă la formarea numai a două partide. România nu are o asemenea tradiţie. Clivajul comunism-anticomunism de la începutul anilor 90 a împărţit într-adevăr societatea în două grupuri majore, FSN, anti-FSN, la rândul lor formate din mai multe partide. Practic nu a existat numai un partid comunist şi altul anticomunist, ci au fost mai multe. Ulterior, după ce clivajul a dispărut partidele şi-au continuat existenţa şi chiar au cooperat. În acest sens vezi guvernarea PSD-PD-L şi relaţia dintre PNL şi PSD. Astfel, introducerea unui sistem de vot majoritar nu este propice unei democraţii consensuale, ci este caracteristica unei viziuni eronate şi prost înţelese. Viitorul partid al independenţilor nu vor susţine o astfel de modificare care ar afecta existenţa lor pe piaţa politică.
În al doilea rând, înfiinţarea unui nou partid arată că sistemul de partide este în continuă mişcare şi autoreglare. Acesta contrazice viziunea autocreată a unor politicieni care nu înţeleg că interesele într-o societate sunt diverse şi ele tind să genereze, fie noi partide politice, fie diverse grupuri de interese. Grupul independenţilor îşi exersează interesele oportuniste pe o guvernare şubredă care are nevoie de susţinere. În fond, orice resursă financiară este binevenită într-o etapă a unui partid în formare. Susţinerea guvernării de către grupul Oprea-Sârbu-Diaconescu echivalează cu un ajutor de şomaj dat de către guvern unui partid sărac.
În al treilea rând asistăm la metamorfoza unui grup cu interese divergente. Foştii liberali au aflat de la televizor că noua formaţiune politică va fi de centru stânga şi că acesteia nu îi este simpatică cota unică de impozitare. În aceste condiţii presiunea internă pe care o generează nucleul de decizie din jurul celor trei îi va determina pe foştii liberali fie să se adapteze, după modelul Vanghelie, fie să se înscrie în PD-L, ale cărui valori sunt mai apropiate de fugarii liberali.
În consecinţă existenţa UNPR – Uniunea Naţională pentru Progresul României-(nu-i aşa că numele rezonează cu principalul lor scop, al apărării interesului naţional?) va complica existenţa PD-L şi a proiectelor sale. Crescut la sânul lui Traian Băsescu şi băgat de el în deciziile importante ale vieţii politice grupul independenţilor începe uşor-uşor să muşte din mâna care l-a hrănit. Aşa că ne întrebăm, până când va suporta tatăl adoptiv atitudinea obraznică a fiului nelegitim?

Articole publicat pe site-ul www.ziare.com