un blog de
Cosmin Dima

În afară de urările tradiţionale de La Mulţi Ani! şi un An Nou Fericit! pe care vi le transmit cu căldură vă invit să citiţi cu multă atenţie  din Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag.

Pentru vremurile actuale se poate face abstracţie de contextul în care era redactată cartea, însă nu se poate face abstracţie de substanţa citatului ce conturează acel stil de viaţă. Vă las pe voi să ghiciţi.

” Vreţi să vă spun eu acum care este esenţialul în viaţă? care sunt secretele ei? Să nu alergaţi după ce este iluzoriu, după avere, după titluri: acestea se obţin cu zeci de ani de nervi şi se confiscă într-o noapte. Să trăiţi având o superioritate egală asupra vieţii; să nu vă speriaţi de nenorocire şi să nu tânjiţi după fericire, căci amarul nu ţine un veac şi dulcele nu-l bei până la fund. Să fiţi mulţumiţi că nu îngheţaţi de frig şi setea şi foamea nu vă sfâşie măruntaiele cu ghearele lor.

Dacă nu aveţi şira spinării ruptă, dacă merg amândouă picioarele, dacă amândouă braţele se îndoaie, amândoi ochii văd şi aud amândouă urechile – pe cine vreţi să mai invidiaţi ? De ce? Căci a invidia pe altul înseamnă să-ţi faci mult rău ţie. Frecaţi-vă ochii, spălaţi-vă inima şi mai presus de orice să-i preţuiţi pe cei care vă iubesc şi care vă simpatizează. Nu-i ofensaţi, nu le spuneţi vorbe urâte, nu vă despărţiţi certaţi: căci nu ştiţi, poate aceasta este ultima voastră faptă înainte de creştere şi aşa veţi rămâne în memoria lor.

Toate privirile sunt aţintite către principalii jucători din acest moment ai scenei politice. În subsolul politicii au loc însă parteneriate obscure între forţe politice actuale şi partide care nu de mult timp au apus şi de care am sperat să nu mai auzim. Acoperit de efervescenţa din politica mare parteneriatul dintre PSD şi PRM de la nivel local a rămas neatins.
Deşi imposibil de cuantificat deocamdată, efectele unui asemenea parteneriat pot fi extrem de nocive într-un climat sensibil, favorizant al atitudinilor extremiste, xenofobe, antisemite, antidemocratice, antiinstituţionale.
PSD nu face decât să legitimeze interesele antidemocratice şi „patriotice” ale PRM, în lupta cu ungurii, cu evreii, cu ţiganii şi cu instituţiile corupte ale societăţii noastre. Nu cred că mai e nevoie să reluăm numeroasele exemple ale infamelor manifestări ale PRM promovate încă din 1991. Deşi istoria ne poate învăţa să nu repetăm greşelile, memoria PSD pare a fi de scurtă durată.
Cu o faţă spre Europa şi cu cealaltă spre partidele extremiste. PSD a încheiat parteneriate cu PRM în patru judeţe Călăraşi, Bucureşti, Gorj (Ponta mai e şi parlamentar al acestui judeţ) şi Hunedoara.
Iată ce declara Tribunul în data de 19 septembrie 2010: “Noi am început o serie de alianţe şi de semnări de protocol cu PSD-ul, noi suntem partide de centru-stânga, ambele. Nutresc speranţa că şi-au mai curăţat şi ei din coruptii din vechea gardă, însă nu putem fi izolaţi pe scena politică”. La Congresul PRM nu au ezitat să participe doamna senator Ecaterina Andronescu, vicepreşedintă a PSD, primarul General al Capitalei Sorin Oprescu,  Ion Popescu, preşedintele de onoare al Confederaţiei Sindicale Meridian, Bogdan Diaconu, vicepreşedinte al Partidului Conservator, Constantin Rotaru, preşedintele Partidului Alianţa Socialistă, Vasile Bădică, vicepreşedinte al Confederaţiei Generale a Sindicatelor CNSLR Frăţia.
În ciuda faptului că PES (Party of European Socialists) a adoptat o declaraţie prin care îşi arată îngrijorarea cu privire la accelerarea fenomenului extremist în Europa (Confronting the Extreme Right), reluată prin declaraţia de la Budapesta, PSD ignoră mesajele şi recomandările grupului european.  Mai mult, PSD ignoră voinţa electoratului  care a spus NU partidelor extremiste în Parlamentul României.
Acest lucru arată că PSD este în stare să facă orice pentru a ajunge la putere? Inclusiv prin legitimarea unui partid extremist? Poate e prea devreme să anticipăm un astfel de comportament.

Suspendarea lui Mircea Geoană şi vizita lui Victor Ponta la Dracu’(vizită făcută prin votul unanim al membrilor biroului, deci cu acordul partidului) reprezintă cele mai noi două greşeli de coerenţă ale tânărului preşedinte.
În primul rând, dacă nu mă înşel, este pentru prima dată când un fost preşedinte de partid este suspendat pentru poziţiile sale – în PSD, Mircea Geoană este sigur prima victimă a răzbunării (în afară de Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan care au fost chiar daţi afară, însă cei doi au fost scizionişti ). Nici Năstase nu a fost departe, însă Geoană nu a riscat.
Acţiunea lui Victor Ponta vine într-un moment nefericit. Poziţia lui nu este consolidată în partid. Cele 6 voturi împotriva suspendării reprezintă opoziţia internă. Iar ascensiunea lui Ponta la funcţia de preşedinte s-a datorat nu unui val de simpatie internă, nici externă, ci unui compromis al unor grupări cu acelaşi interes comun, acela de a-l priva în mod nromal pe Geoană de un nou mandat, după eşecul răsunător de la prezidenţiale.
Acţiunea de suspendare îmbunătăţeşte discursul democrat-liberalilor şi a lui Traian Băsescu. Aceştia nu se vor sfii să faciliteze dihonia între pesedişti.
Un alt element important în această ecuaţie este funcţia suspendatului. Mircea Geoană este Preşedintele Senatului, funcţie care i-a asigurat vizibilitate şi acţiune politică. Sabotarea acestei funcţii de către Mircea Geoană ar pune PSD în dificultate.
Şi nu în ultimul rând, tentativa de răzbunare a lui Ponta ar putea fi privită cu neîncredere de cei care l-au votat pe Mircea Geoană. Să nu uităm că acesta a fost candidat la prezidenţiale şi este posibil ca mai multă lume (pesedişti şi nemulţumiţi) să-l regrete.
Vizita la Dracu’ a fost ridicolă şi incoerentă. După ce ignori consultările lui Traian Băsescu, din motive cât se poate de obiective (la Cotroceni nu se ţine cont de propunerile partidelor; Traian Băsescu a banalizat aceste consultări)  răspunzi la apelul Palatului numai pentru a face notă discordantă de acţiunea PNL?
Victor Ponta nu avea ce să caute la Cotroceni. Putea, la fel de bine ca altădată, să justifice neparticiparea prin neseriozitatea Preşedintelui de a trata astfel de întâlniri. Şi în plus, se angaja să susţină toate legile de interes vital, ca să nu pice prost în ochii electoratului.
Cum a reuşit toată gaşca de pe Kiseleff să pice nesperat în capcana lui Traian Băsescu cred că va rămâne un mister, căci justificarea unei astfel de acţiuni este foarte dificilă.

P.S.

Încercarea de a pune semnul de egalitate între Traian Băsescu şi Dracu’ este ridicolă. Nici din punct de vedere al marketingului politic nu este o tactică bună. Forţarea unei astfel de asemănări poate fi percepută de oricine ca fiind neinspirată. Nici măcar cei cu frica lui Dumnezeu nu cred să cadă într-o astfel de capcană. Totuşi, Dracu’ rămâne un mister al dogmei ortodoxe şi mai puţin un personaj în carne şi oase. Aşa că, Victor Ponta s-ar uita mai bine în propria ogradă ca nu cumva să fi intrat acolo dihonia.

Şi nu-ţi miroase gura.

Din patru în patru ani şi cel puţin odată la cinci ani (dacă nu luăm în considerare şi alegerile europarlamentare, că oricum nu prea ştim ce fac reprezentanţii noştri acolo) o parte a cetăţenilor cu drept de vot merg la urne să desemneze reprezentanţii în Parlament, în primării, consiliile locale şi consiliile judeţene. Şi nu în ultimul rând să-şi aleagă preşedintele. Pe când o parte infimă votează, majoritatea cetăţenilor preferă să stea pe bară şi să privească meciul.
Furioşi că meciul nu se desfăşoară după cum şi-au închipuit încep să arunce anateme, să stigmatizeze, să facă previziuni, să-şi consolideze ideile preconcepute, să fie şi mai pesimişti faţă de propriile drepturi politice. Pare a fi comportamentul cetăţeanului revoltat, dar numai în gândurile lui, şi important pentru propria conştiinţă.
Dar ce se întâmplă între meciuri? Din punctul de vedere al majorităţii, perioada este ca un fel de concediu pe care şi-l ia după ce a înghiţit şi tolerat mizeria din campaniile electorale, după ce s-a distrat copios la cum şi-au împărţit candidaţii găleţi cu lături, după ce cu chiu cu vai a închis televizorul la 12 noaptea după o lungă zi de dezbateri electorale ce nu i-au făcut să se mişte la o umilă cabină de vot.
Cea mai mare parte din restul care votează, deşi ei nu sunt aceeaşi de fiecare dată, îşi pun armele în cui, se culcă pe o ureche, mai urmăresc din când în când ce se întâmplă cu cei care au luat frâiele cetăţii, dar în cea mai mare parte se odihnesc pentru meciul următor.
Mai rămâne o unghie de oameni care stau treji şi sunt atenţi cât de performanţi sunt guvernanţii. Câteodată mai fac şi gălăgie, se revoltă, protestează, intră în contact sau în conflict cu autorităţile, atrag atenţia, fac dezbateri furtunoase, scriu articole şi studii despre erorile Guvernului. Evident, fiind singurii care se interesează ce face guvernantul cu sacul de bani, el are posibilitatea să influenţeze şi o parte de masa amorfă.
Problema importantă nu este că majoritatea oamenii nu votează, ci faptul că majoritatea oamenilor sunt inerţi, apatici, indiferenţi, ignoranţi faţă de problemele societăţii.
Legătura dintre majoritatea cetăţenilor şi cei care îi reprezintă este ruptă în perioada dintre alegeri. Cei care nu au votat, care nu s-au răzvrătit, care nu au protestat, care nu au luat atitudine, care au stat pasivi şi au privit cum evenimentele trec pe lângă ei, aceia nu au nicio vină. Asta cred ei. În fapt, ei sunt cei imorali, conform lui Emmanuel Levinas, apud Bernard-Henry Levy „Cadavrul răsturnat. Stânga la răscruce”, trad. Ioana Ilie (Curtea Veche Publishing: Bucureşti, 2009) 58.
„Întrega filosofie a lui Levinas se învârte, în acelaşi mod, în jurul deosebirii dintre omul moral (care se simte obligat faţă de lume, este ostaticul ei, ţinut să fie răspunzător pentru neregulile şi nedreptăţile ei chair când nu le-a cauzat el) şi cel imoral (care, sub pretextul că „nu a făcut nimic”, se consideră, pur şi simplu, nevinovat şi respinge „lucrarea alterităţii în acelaşi”, respinge „heteronomia”, respinge această substituire, care îi par contradicţii în termeni, absurdităţi, scandal )
O parte importantă a românilor se plâng că ceea ce decid guvernanţii nu este în conformitate cu interesele lor. Că li se încalcă drepturi. Că justiţia nu rezolvă toate conflictele, deşi într-un stat de drept încrederea şi buna funcţionare a justiţiei sunt esenţiale. Că politicienii nu-şi dau demisia când comit erori flagrante. Că politicienii nu-i reprezintă.
Românul trăieşte pasiv. Asteaptă o minune şi crede că tot ceea ce se întâmplă nu este din vina lui, chiar dacă el nu s-a implicat. Un protest violent este de neconceput. Asta pentru că nu este în litera legii. Dar câţi se întreabă dacă „acea” literă a legii mai este de actualitate, mai este valabilă şi dreaptă? Dreptatea nu este generată de legi proaste şi nici nu poate fi justificată de o mână de oameni. Câţi îşi dau seama că nu mai este respectat contractul social? Câţi oameni ştiu că au dreptul la nesupunere civică?
A mai apărut o cercetare care arată că numai 10% au avut de pierdut de pe urma comunismului. Iar astfel de veşti te dezarmează. Îţi arată că mai trebuie să treacă două generaţii pentru a scăpa de stigmatul comunismului. Încă nu suntem vindecaţi. Ne plângem, dar nu acţionăm, aşteptăm providenţa.

Partidele nu trebuie să uite niciodată că ideile sunt cele care ţin în viaţă societatea. Mai aplicat, ideile sunt cele care ţin în viaţă partidele. Ideile noi, proaspete, metamorfozate  în acţiuni politice sau în politici guvernamentale. Dacă cei din partide sunt slabi, nepregătiţi, grobiani, închişi, prizonieri ai unui statut financiar, important numai pentru propria lor conştiinţă sau pentru conştiinţele slabe, atunci acel partid este din start muribund.
Cum se raportează partidele la idei, cum le generează şi cum le promovează ţine şi de gradul de maturitate al acelei părţi a indivizilor politici responsabili de idei sau care ar trebui să fie responsabili prin calitatea şi preocupările intelectuale.
Cele trei partide, PNL, PSD şi PD-L, patronează trei fundaţii: Institutul de Studii Liberale (ISL), Institutul „Ovidiu Şincai” şi Institutul de Studii Populare (ISP). Cele trei fundaţii ar trebui, teoretic, să asigure un flux de idei şi analize care să ţină un partid în rând cu provocările interne şi internaţionale. Dintre cele trei, numai două sunt funcţionale şi lucrează la capacitate maximă, încă de la înfiinţare. ISL, deşi este de utilitate publică, este singura instituţie liberală care zace cufundată în ignoranţă.
În viziunea liberală, o fundaţie funcţionează la capacitate maximă numai în momentele de glorie, adică în momentele de putere, când partidul este la guvernare. Deşi atunci, principalii lideri sunt preocupaţi mai mult de actul guvernamental, de resurse şi mai puţin de idei. ISL, în acest moment, este mort şi îngropat, pus în vitrină şi arătat tinerilor care se înscriu astăzi în structurile de tineret şi de studenţi. Istoria lui a început cu Valeriu Stoica şi s-a sfârşit tot cu Valeriu Stoica. Păcat. Mă întreb oare pe unde-şi fac veacul tinerii liberali, politicienii de anvergură, liderii, acum când opoziţia le poate oferi timp de odihnă şi meditaţie intelectuală?
Am fost la dezbaterea de la ISP. Cea de la Marriott. Acolo unde s-a adunat o parte din intelectualitatea de dreapta şi o parte a liderilor democrat-liberali. Tema? „Repere intelectuale ale dreptei”. Din fericire, actualii lideri democrat-liberali nu sunt deloc nişte repere. Ar fi greşit să fie.
În schimb, Valeriu Stoica a ştiut să aducă la aceeaşi masă câteva repere ale dreptei, atât cât pot fi ele considerate de dreapta: Djuvara, Pleşu, Patapievici, Liiceanu. Paradoxul relaţiei dintre ISP şi PD-L (mai corect spus, guvernarea PD-L ) este că în timp ce fundaţia încearcă (nu înseamnă că va reuşi la modul în care se comportă partidul) să aducă partidul pe drumul cel bun, acţiunile guvernamentale sunt de cele mai multe ori de stânga sau neutre pe axa stânga-dreapta. Fundaţia funcţionează, este vie, dezbate, naşte idei. Acum că este la guvernare. Rămâne de văzut dacă odată cu intrararea PD-L în repaus şi fundaţia va trece pe linie moartă sau va urma exemplul fundaţiei social-democrate, Institutul „Ovidiu Şincai”, instituţie generatoare de idei şi analize în mod continuu.
Până la noi evoluţii se poate spune că liberalii se mulţumesc cu ideile prezentate în cadru restrâns, democrat-liberalii încearcă să-şi consolideze un aparat generator de idei, deşi pentru liderii din top resursele sunt mai importante, iar social-democraţii beneficiază de sprijin logistic, problema lor fiind implementarea ideilor.