un blog de Cosmin Dima

Scenariul vehiculat al unei noi suspendări a preşedintelui Traian Băsescu face parte din lipsa de imaginaţie a politicii dâmboviţene. Printre reforme, contestări şi alegeri interne în PSD, PD-L şi PNL, s-a infiltrat şi această idee otrăvită de atitudini resentimentare şi de neînţelegerea jocului politic democratic. A aduce în discuţie suspendarea fără să existe faptele necesare acuzării obiectului acţiunii constituţionale (Traian Băsescu) ţine mai mult de senzaţionalul „flăcării violet” şi mai puţin de seriozitate.

 Pe de altă parte, chiar dacă suspendarea nu este „adevărul” lui Marian Oprişan şi nici nu face parte din maxima vreunui filozof latin sau grec, ea este prevăzută în Constituţia României. O ştiu foarte bine şi Ion Iliescu, dar mai ales Traian Băsescu.

 Ion Iliescu nu a confirmat un scenariu existent, ce se pregăteşte în laboratoarele PSD sau în ale altor partide, ci a confirmat posibilitatea suspendării preşedintelui Traian Băsescu, în virtutea existenţei unor încălcări grave a dispoziţiilor legii fundamentale. Cu alte cuvinte, o nouă suspendare nu poate fi exclusă de precedentul din 2007, când cei „322” şi partidele lor au eşuat în demersul lor. Face parte din jocul constituţional şi politic. Abuzul, însă, ţine de obtuzitate, rea-voinţă şi lipsă de viziune politică.

 Este destul de clar că, în afară de adepţii teoriei conspiraţiei şi de cei care văd în Traian Băsescu un monstru politic perfect care trebuie îndepărtat prin orice mijloace, existenţa unui astfel de scenariu este improbabilă, cel puţin pe termen scurt. Zvonul privind suspendarea pare a fi rupt din poveştile de speriat copiii. Acum, cred că povestea nu mai poate fi citită în aceiaşi termeni. Cine este baubaul şi cine este copilul de grădiniţă? Traian Băsescu cu un al doilea mandat sau partidele cu probleme lor interne? În politica românească se pune foarte simplist problema. Dacă te sprijină poporul crezi că poţi face orice, dacă nu te sprijină instituţiile înseamnă că ele sunt ineficiente.

 Din păcate, mai nou, se obişnuieşte ca politicienii să pună mai mult accent pe latura comunicaţională decât pe nivelul acţiunii politice eficiente, atât la nivel local, cât şi la nivel central, atât în plan guvernamental, cât şi în cel al opoziţiei. În detrimentul unor construcţii politice solide în timp (guvernare eficientă, transparenţă politică internă, promovarea unor lideri curaţi, relaţie intensă cu societatea civilă, nu numai cu electoratul din patru în patru ani, promisiuni îndeplinite măcar parţial etc), politicienii apelează la trucuri de moment sperând să aibă acelaşi succes cu cel al atacului energetic. Scurt, intens, ieftin. Aşa se întâmplă şi în campaniile electorale. Se încearcă să se repare casa în pragul iernii, dar, din nefericire, fundaţia este stricată.

Din păcate, prin exagerarea utilizării instrumentelor constituţionale, ca instrumente de luptă politică, există riscul ca acestea să fie transformate în instrumente incapabile să rezolve problemele societăţii româneşti, până acum „ferită” de consolidarea democraţiei.

 Articol publicat pe site-ul ZIARE.COM

Începutul lui 2010 nu a adus prea multă linişte pentru PD-L, chiar dacă a câştigat alegerile prezidenţiale. S-au ridicat voci proaspete care până nu de mult apărau partidul în ceea ce priveşte corectitudinea politică, acţiunea politică şi electorală, identitatea şi calitatea activiştilor, elita politică proprie. PD-L în viziunea reformatorilor era perfect.

Liberal-democraţii se confruntă cu sindromul exuberanţei identităţilor societăţii civile care nu mai sunt dispuse să mai accepte conformismul exagerat din interiorul partidului.

 Sever Voinescu şi Cristian Preda, mai nou şi Monica Macovei, “grupul societăţii civile din PD-L”, au început să se trezească şi să-şi dea seama că şi-au afundat adânc picioarele în mlaştină. Ştiau cei trei dinainte de problemele din interiorul PD-L şi au păstrat tăcerea până acum pentru că partidul şi chiar ei, înşişi, treceau prin câteva campanii electorale importante sau abia acum s-au trezit că democraticul partid este de fapt oligarhic ?

Răspunsul nu este un mister. Odată cu câştigarea funcţiilor, cei trei au luat atitudine, iar PD-L a intrat în vria contestărilor şi a reformei. Au mai existat cazuri în care diverse voci (Cezar Preda, Theodor Stolojan) au făcut notă discordantă faţă de interesele conducerii, însă ele au fost ulterior nuanţate şi chiar corectate. Până acum, PD-L şi-a cenzurat foarte bine şi eficient vocile contestatare.

Poziţia grupului, expusă public – ameliorarea relaţiei partidului cu societatea, clarificare doctrinară, schimbarea numelui partidului, politica de resurse umane-are semnificaţii politice importante.

În momentul înfiinţării PD-L, Valeriu Stoica a vorbit de “pluralismul curentelor politice” pentru a împăca orientările provenite din fuziunea celor două partide, PD şi PLD. Această mişcare s-a dovedit eficientă pentru a asigura o tranziţie liniştită către consolidarea partidului. În schimb, PD-L a fost atacat şi contestat, mai ales de PNL, pentru disfuncţie ideologică şi lipsa unei orientări programatice.

Spre deosebire de PNL şi PSD, care au o bază de identificare pe care şi-au construit imaginea în faţa electoratului, pentru PD-L singurul element definitoriu este asocierea cu preşedintele Traian Băsescu, locomotiva electorală şi de imagine a partidului. În lipsa acestuia, PD-L aşa cum este organizat acum, ar fi victima propriului centralism.

Pentru a compensa carenţele doctrinare, PD-L a încercat să aplice tactica „împrumutului forţat de identitate” şi, sub umbrela „populară”, să acapareze dreapta spectrului politic, pentru care se află în concurenţă cu PNL. Democrat-liberalii nu au reuşit „să aspire” identitatea liberală a PNL şi acum par forţaţi să aleagă din pluralismul curentelor politice, unul singur.
Centralismul organizării PD-L, care-l moşteneşte, de fapt, pe cel al PD, face ca procesul de selecţie să fie viciat de intervenţia centrului. Selecţia nu se realizează de la bază spre vârf şi dinspre teritoriu spre centru, ci invers, sau prin telefon, aşa cum spunea Cristian Preda. Nemulţumirea „grupului societăţii civile” din partid este întemeiată şi justificată. PD-L are nevoie să se reformeze pentru a câştiga tactic şi strategic puncte pe scena politică.

Totuşi, conducerea oligarhică din PD-L va decide. În funcţie de pachetul de decizii, tranziţia de la modul de organizare actual la o formulă mai flexibilă se va face, fie prin reformare, fie prin contestare.

Articol publicat pe site-ul ZIARE.COM

 Au trecut 22 de zile de la începerea noului an politic. În 22 de zile nu am avut 22 de evenimente politice importante. Cel mult 22 de promisiuni guvernamentale, dacă nu au fost şi ele epuizate în campaniile electorale. Nu se mai petrece nimic spectaculos şi pasional pentru interesul public. Campania electorală prezidenţială a stors toată energia din personajele politice care mai ieri se luptau pe viaţă şi pe moarte prin studiourile televiziunilor. Acum cu ultimele sforţări liderii partidelor s-au repliat pentru a lupta pentru bucăţica şi scaunul propriu.

Confruntarea Prigoană-Stroe nu numai că a fost plicticoasă, dar şi enervantă la un moment dat. Mesajele lor au fost un fel de ciorbă reîncălzită. Prigoană cu reformarea statului, Stroe cu bunul-simţ. Oricum, marea confruntare a anului 2010 s-a terminat cu victoria bunului – simţ asupra nesimţirii. Sau cel puţin aşa zic ei.

Mai departe. Revoltele/reformele cerute şi mini-revoltele/mini-refomele cerute din interiorul partidelor. Liderii politici sunt pe cale să spună orice numai să nu iasă foarte multe lucruri murdare din interior.

PSD stă pe un butoi de pulbere, fracţionat în cine mai ştie câte grupări. Oricum cel puţin două. Fiecare se abţine de la prea multe comentarii. Importantă este strategia care acum “se scrie” pentru fiecare grup. Grupările din PSD antagonizate de lupta pentru putere nu mai reprezintă o noutate. Democraţia internă în PSD există încă din 2005, de când Mircea Geoană susţinut de Grupul de la Cluj, a candidat cu o promisiune reformistă asupra partidului. De atunci nu s-a întâmplat mare lucru în această privinţă. Echilibristica pe care a făcut-o până acum, între diferiţi baroni şi între diferite grupuri, pare că nu-i mai merge. Începe să se încline balanţa. Oricum este normal ceea ce se întâmplă. Democraţie internă, contestare şi opoziţie. Numai bune pentru un partid social – democrat care încă mai doreşte supremaţia pe scena politcă.

PD-L fierbe la foc mic. “Ciocu mic” încă funcţionează. Oligarhizarea şi actuala conducere este contestată cu precauţie. Mult prea multă gălăgie ar putea strica. Nu partidului, care funcţionează foarte bine în forma sa de monolit, ci acelor doi contestatari şi doritori reformatori. Cel mai important lucru pe care îl are PD-L în acest moment de făcut este realizarea guvernării. Într-o formulă cât mai eficientă şi cu politici cât mai acceptate de grupurile societăţii. În alegeri am văzut că se poate descurca. Obţine scoruri bune şi în locale şi în parlamentare şi la prezidenţiale, chiar şi la europarlamentare. În schimb guvernarea este altceva. Guvernarea nu este acelaşi lucru cu conducerea unui partid. Emil Boc trebuie să încerce din nou şi capitolul ăsta. Anul trecut nu prea i-a reuşit.

Despre PNL nu am ce scrie. După Victoria din Colegiul 1 s-au dat la fund şi sărbătoresc. Sper că nu prea mult, că apoi rămân în urmă cu evenimentele.

PNL începe să experimenteze uşor-uşor şi sentimentul opoziţiei interne, nu numai pe cel al opoziţiei parlamentare. Cam cât a durat până când unitatea şi decizia partidului să fie zdruncinată? Mai puţin de o lună de la deciziile luate de forurile decizionale ale PNL.

Relu Fenechiu are, se pare, altă agendă politică comparativ cu Crin Antonescu, pe care l-a susţinut în majoritatea deciziilor de la Congresul din martie şi până la sfârşitul lui 2009. Intenţia liberalului de a scrie o scrisoare premierului Boc şi preşedintelui Traian Băsescu se înscrie în tradiţia liberală de contestare a deciziilor liderului principal al partidului. Nu este nimic nou pentru observatori, ci este ceva nou pentru Crin Antonescu.

Nu cred că se aştepta ca unitatea să fie cuvântul de ordine în PNL mai ales după un eşec electoral (europarlamentare) şi un obiectiv neîndeplinit (ratarea turului al doilea la prezidenţiale şi evident preluarea mandatului de preşedinte), dar poate nici nu se aştepta ca unul dintre susţinătorii principali să-i submineze autoritatea, mai ales după un joc destul de frumos făcut în opoziţie pe ultima sută de metri până la alegerile prezidenţiale.

Se pare că opoziţia nu mai este pe placul tuturor liberalilor mai ales după experienţa plăcută de patru ani la guvernare. Deci care este miza liberalului ieşean ? Reprezintă un grup, o parte a liberalilor care vor la putere sau vrea să stimuleze dezbaterea internă?

Oricum PNL nu poate avea mai multe opţiuni decât cele care pot fi posibile. Intrarea la guvernare sau rămânerea în opoziţie.

PNL a ales să facă o opoziţie „altfel” decât s-a făcut până acum. Evident că va fi diferită, va fi altfel pentru că nici contextele politice sau parlamentare nu au fost aceleaşi până acum. Difuzul atribut „altfel” al opoziţiei ar trebui să fie o politică concretă în Parlament, în media, la nivel local. În condiţiile apariţiei unor disensiuni interne opoziţia parlamentară va fi diminuată, iar eficienţa politică va fi subminată.

PNL nu este singurul partid care se va confrunta cu probleme interne. PSD şi PD-L merg pe acelaşi drum. Evident, mişcările interne se vor manifesta în grade diferite în funcţie de fiecare partid in parte. Cel mai interesant spectacol va fi oferit de PD-L, neobişnuit până acum cu astfel de probleme.

Anul 2010 nu aduce prea multă linişte pentru PD-L, partidul câştigător al alegerilor prezidenţiale. S-au ridicat voci proaspete care până nu de multă vreme apărau partidul în ceea ce priveşte corectitudinea politică, acţiunea politică şi electorală, identitatea şi calitatea activiştilor, elita politică proprie.

Sever Voinescu şi Cristian Preda au început să se trezească şi să-şi dea seama că şi-au afundat picioarele în mlaştina specifică partidelor. Acum vor să se spele pe picioare. Poziţia celor doi intelectuali, printre puţinii spălaţi în limbaj ai PD-L, reprezintă o mişcare importantă.

Se pune întrebarea ? Cei doi intelectuali ai ştiau dinainte de “mizeria” din interiorul PD-L şi au tăcut din gură până acum pentru că partidul trecea prin câteva campanii electorale importante sau abia acum s-au trezit că democraticul partid este de fapt oligarhic ?

Chiar dacă întrebările vor fi fără răspuns este posibil ca PD-L să intre în vria contestărilor. Au mai existat cazuri în care diverse voci (Cezar Preda, Theodor Stolojan) au făcut notă discordantă faţă de interesele conducerii, însă ele au fost ulterior nuanţate şi chiar corectate. PD-L şi-a cenzurat foarte bine şi eficient vocile contestatare.
Boc, aşa cum el ştie şi simte foarte bine, le-a recomandat, celor doi, să facă “ciocu mic” pentru că lipsa lor de experienţă ar putea deruta bunul mers al partidului. Ce ar fi putut să spună Boc cel caruia nici prin gând nu i-ar fi trecut vreodată să-l supere pe atotputernicul Zeus? Nimic altceva. Obedienţa şi lipsa criticilor face parte din filozofia PD-L.

În ceea ce priveşte distribuţia puterii în interiorul unui partid, Robert Michels a formulat aşa-numita “lege de fier a oligarhiei”. „Făcute să fie instrumente ale democraţiei competitive, partidele sunt inevitabil sediul unei derive oligarhice. Pe măsură ce se profesionalizează, funcţionează din ce în ce mai mult doar în folosul conducătorilor inamovibili şi atotputernici” (Pierre Brechon-Partidele Politice, p. 15)

Poate că a venit momentul ca PD-L să renunţe la filozofia: numai şi numai în cadrul congreselor se rezolvă problemele partidelor. Dacă va depăşi această etapă PD-L poate rămâne cu faţa curată pe scena politică şi poate deveni acel partid mare de dreapta la care visează domnul Voinescu.

Până una alta PD-L rămâne un partid fără o ideologie concretă şi coerentă, un partid pragmatic de tipul office-seeking party, un partid cu o lipsă acută de cadre sau după o altă tipologie un partid de tipul catch-all.

“Partidul catch-all răspunde unui sistem politic mobilizat, în care guvernarea a devenit mai tehnică şi în care comunicarea electorală are loc prin mass-media. Liderii comunică prin intermediul televiziunii cu votanţii, trecând peste membrii de partid.” Astfel de partide nu se mai afirmă ca reprezentante a unui grup social cu precădere. “Un partid suficient de mare pentru a câştiga majoritatea trebuie să fie atât de atotcuprinzător (catch-all) încât nu poate avea un program ideologic unic.”