un blog de Cosmin Dima

Congresul PSD a adus schimbarea în arhitectura internă a partidului. Rolul acestuia nu a fost numai pentru a alege o nouă conducere, ci şi pentru a calma starea de spirit de nemulţumire faţă de liderii care au ratat la mustaţă preşedinţia ţării şi puterea. Victor Ponta a spulberat visele lui Mircea Geoană, atât pe cele politice, cât şi pe cele personale. Orgoliul diplomatului a fost potolit de ambiţia procurorului.

Acum, situaţia noului preşedinte pare a fi identică cu cea pe care fostul preşedite a trăit-o până în prezent. Înlocuirea lui Mircea Geoană s-a făcut, la fel de brutal, pe aceleaşi principii pe care el le-a utilizat în 2005 pentru a-l detrona pe Ion Iliescu. Jocuri de culise până în ultima clipă, trădări, ralieri neaşteptate, false candidaturi, toate acestea au făcut parte din arsenalul politic folosit şi acum cinci ani.

Victor Ponta este, asemenea lui Mircea Geoană, rezultatul unui compromis politic între mai multe tabere adverse care au avut un scop comun: detronarea preşedintelui. Fostul diplomat a fost victima aceluiaşi scenariu pe care acesta l-a scris pentru Ion Iliescu. Numai că de data aceasta Ion Iliescu şi Adrian Năstase au rescris scenariul şi l-au inventat pe Victor Ponta pentru preşedinţia partidului, personaj tânăr, dinamic, rece, calculat, dar neexperimentat politic.

Situaţia PSD nu este încă clarificată. Interesele de moment au fost satisfăcute, însă voci rătăcite şi neîmplinite vor apărea cel mai probabil în următoarea perioadă. Astfel că Victor Ponta va trebui să facă aceeaşi echilibristică pe care Mircea Geoană a trebuit să o facă până acum. Va putea, însă, Victor Ponta să mulţumească toate grupurile din PSD cu aceeaşi abilitate pe care fostul preşedinte a dovedit-o?

Pe termen scurt, riscul ca PSD să se scindeze serios nu pare probabil. Vor mai fi demisii, nemulţumiţi care vor pleca spre o barcă mai încăpătoare. Grupul independenţilor se măreşte uşor-uşor şi pare să pregătească un partid-anexă pentru PD-L şi Traian Băsescu. Ameninţarea pentru PSD pare mai mult a fi exterioară decât internă. Înfiinţarea unui nou partid de stânga va aduce pentru PSD competiţia, aşa cum este ea, acum, între PNL şi PD-L. Atunci, noul preşedinte va trebui să-şi demonstreze calităţile încă neafişate de lider politic.

PSD are preşedinte, dar nu are încă o strategie. Deocamdată, PSD rămâne un grup de celule active, divizate, dezorganizate în care factorul necunoscut rămâne o certitudine.

Cel de-al doilea val de îmbolnăviri cu virusul A-H1N1 a fost depăşit, cel puţin până la vară. Cu toate acestea, din păcate, problemele nu s-au terminat. Un nou virus îşi face apariţia în această perioadă agitată din politica românească. El generează „scenarita”. Mult mai vizibilă la politicieni ea are următoarele simptome: imaginarea unor scenarii inexistente, paranoia politică şi plăsmuirea unor efecte pozitive inexistente ale unor schimbări instituţionale.

Chiar dacă noi nu ştim şi poate nici cea mai mare parte a social-democraţilor şi a liberalilor se pare că s-ar lua în discuţie un plan prin care PSD şi PNL să facă front comun la nivel parlamentar într-o „Opoziţie unită”. Existenţa unui congres extraordinar nu numai că ar afecta imaginea celor două partide şi prestaţia fiecăruia în plan parlamentar, dar ar dezorienta şi mai mult electoratele fidele. Monitorizarea, sancţionarea/aprobarea politicilor  cabinetului Boc pot fi făcute şi fără  „revoluţia opoziţiei unite”, prin metoda clasică a negocierii politice.

Care ar fi logica şi scopul acestei construcţii ? Stoparea abuzurilor preşedintelui prin intermediul ANI, Parchet, DNA, dar şi a limitarea politică a PD-L care începe să se transforme în „partidul stat”. Folosirea sintagmei „partid stat” ţine de retorica politică şi mediatică şi nu de realitatea politică românească. „Partidul stat” este construcţia politică generată de sistemul comunist. Partidul se confundă cu statul pentru că este singurul care încearcă să controleze întreaga arhitectură instituţională şi toate aspectele principale ale vieţii sociale.

Va fi PD-L noul partid hegemonic ? Probabilitatea este relativ mică. Realitatea electorală a demonstrat că nu a reuşit să devină marele partid prezidenţial şi nu a putut obţine majoritatea opţiunilor electorale de unul singur. Deocamdată partidul face echilibristică în guvernare şi se ploconeşte la FMI pentru a scăpa ţara de faliment. Mai mult, se confruntă cu contestarea internă, şubredă ce-i drept, dar reală. Guvernarea rămâne, deocamdată, principalul duşman al PD-L şi piatra care îi atârnă greu de gât. Pentru a-şi uşura suferinţa face tot posibilul să şantajeze PNL, cu intrarea la guvernare.

Tot de „scenarita” cronică ţine şi concepţia că modificarea sistemului electoral ar aduce clarificare în politica românească. După doi ani, sistemul electoral românesc nu este mai mult decât o şosetă strâmtă ce nu mai poate fi purtată. PD-L încalţă o gheată mai mare aşa că şi şoseta trebuie să fie pe măsură. Justificarea că este inechitabil ca marea majoritate a liberalilor să intre în Parlament de pe locul al treilea şi locul al doilea ţine de vederea cu ochelari de cal. Da, într-adevăr, este inechitabil pentru PD-L şi PSD.

Aceeaşi poveste şi cu modificarea structurii Parlmentului. Pentru un prim-ministru a cărui teză de doctorat, ce susţine superioritatea bicameralismului, reprezintă un teanc de hârtii scrise la un moment dat nu mi se pare deloc naivă  această opţiune. Paradoxul este însă următorul: voinţa lui Traian Băsescu bate ştiinţa politică în general şi, în particular, teza de doctorat a lui Emil Boc.

Concluzia este următoarea: este uşor să imaginezi scenarii, este uşor şă le justifici, dar este mai greu să le faci să funcţioneze. Soluţia nu este inventarea unui vaccin „anti-scenarită”, ci trezirea la realitate.

Câştigarea de către Traian Băsescu a celui de-al doilea mandat la Cotroceni i-a adus o satisfacţie politică şi personală unică. Singurul preşedinte de după 1989 care a fost reales consecutiv, Traian Băsescu încetează să mai reprezinte o miză politică pentru advesarii săi. Cine se mai raportează la acesta ca la un adversar politic principal înseamnă că este în stare să comită o eroare de interpretare a rezultatelor din 6 decembrie 2009.

Decizia majorităţii electoratului de a-i mai acorda încrederea politică, încă odată, este, în acelaşi timp, şi o decizie de a-i limita acţiunea politică de anvergură naţională.

Odată terminată campania electorală prezidenţială, pasiunile dezvoltate înainte şi în timpul acesteia se sting uşor-uşor, chiar dacă rănile, încă, nu sunt cicatrizate. Polarizarea pro-Băsescu-anti-Băsescu şi-a atins apogeul, iar acum începe să se stingă. Deocamdată nu se mai vorbeşte de Traian Băsescu cu aceeaşi patimă de către susţinătorii acestuia şi nici nu mai este subiectul favorit al atacurilor principalilor comentatori, analişti, jurnalişti sau al trusturilor de presă. Deocamdată.

Deocamdată, scena publică şi politică este ocupată cu previziunea efectelor pe care le va genera congresele principalelor partide politice şi cu discuţiile despre reforme, schimbări sau repoziţionări politice.

A-i declara, în continuare, război deschis lui Traian Băsescu nu mai ţine de strategie şi de tactica politică, ţine de patologia politică românească, explorată prea puţin de specialiştii români. Din când în când mai este acuzat, pe drept sau pe nedrept, pentru asmuţirea “câinilor de pază” (ANI, Parchet, DNA) asupra unor lideri politici importanţi. Puţini sunt şi cei care văd în acest lucru un început al consolidării instituţiilor.

Cu toate că a ieşit din sfera mizei principale, Traian Băsescu va trebui să-şi ducă la capăt scopurile politice principale. Influenţa politică există încă, însă, odată cu trecerea timpului, ea se va diminua treptat. De aceea, va trebui să asigure continuitatea politică pentru PD-L şi după ce va înceta să mai fie locomotiva partidului. PD-L va trebui să se reformeze şi să se consolideze ca partid cu doctrină proprie, partid modern, transparent şi cu un alt mod de gestionare a resurselor umane. Va trebui să iasă din sfera influenţei totale a preşedintelui şi să încerce să-şi gestioneze singur temele şi acţiunea politică. Dacă va reuşi, se va consolida. Dacă nu va reuşi, se va duce la fund odată cu liderul fondator.

Pe de altă parte, reforma statului, ca prioritate a viziunii sale despre nevoia dezvoltării societăţii româneşti, va eşua sau nu. Aşa cum lupta împotriva corupţiei a eşuat în primul mandat, există, şi de data aceasta, posibilitatea ca acesta să se abată de la traseu.

Pentru Traian Băsescu miza politică principală o reprezintă propriul efort de a nu rămâne în istorie preşedintele conflictual care nu şi-a dus niciun obiectiv major promis “boborului” la bun sfârşit. 

 Articol publicat pe site-ul ZIARE.COM