un blog de
Cosmin Dima

Independenţii au început să-şi ia nasul la purtare în ceea ce priveşte actul de guvernare şi relaţia cu PD-L. Şi nu numai.
Mărirea accentuată a grupului generază forţă pentru noi negocieri cu partidul premierului Emil Boc şi pentru pretenţii politice din ce în ce mai însemnate. Aşa a ajuns generalul Oprea „să şantajeze” guvernul pe care îl susţine, evident, din interes naţional. Şi aşa a ajuns PD-L să cedeze în faţa unor cereri ale acestora.
De la câţiva membri plecaţi din frustrare, dezamăgire sau exces de orgoliu politic şi personal, grupul independenţilor a atras în mod natural un alt fel de personaje. Acestea fac parte din categoria largă a oportuniştilor care au văzut că mai există loc pe culoarul de stânga şi care cred că atunci când eşti la putere eşti mai în siguranţă decât în opoziţie. Ei cred că atacul asupra PSD va genera o mutare a unei părţi a electoratului de stânga către ei. Şi astfel va echilibra monopolul celui mai vechi partid de stânga. Nu judecă deloc greşit. Rămâne însă de văzut cât de serioasă va fi această construcţie din punct de vedere ideologic şi al acţiunii politice şi cum o va percepe populaţia.
Proiectul formării unui nou partid de stânga are însă câteva semnificaţii importante pentru politica românească şi pentru sistemul de partide din România.
În primul rând, apariţia unui nou partid politic contrazice flagrant proiectul societăţii majoritare la care preşedintele Traian Băsescu şi PD-L visează. Intenţia forţării formării unei democraţii majoritare în care să existe numai două partide, unul pe partea dreaptă şi altul pe partea stângă, este greşită. Şi nu este greşită din punct de vedere teoretic, ci din punct de vedere practic, al realităţii politice.
În istoria recentă de după 1989, România nu a fost dominată de un clivaj semnificativ major care să împartă societatea în două şi care să ducă la formarea numai a două partide. România nu are o asemenea tradiţie. Clivajul comunism-anticomunism de la începutul anilor 90 a împărţit într-adevăr societatea în două grupuri majore, FSN, anti-FSN, la rândul lor formate din mai multe partide. Practic nu a existat numai un partid comunist şi altul anticomunist, ci au fost mai multe. Ulterior, după ce clivajul a dispărut partidele şi-au continuat existenţa şi chiar au cooperat. În acest sens vezi guvernarea PSD-PD-L şi relaţia dintre PNL şi PSD. Astfel, introducerea unui sistem de vot majoritar nu este propice unei democraţii consensuale, ci este caracteristica unei viziuni eronate şi prost înţelese. Viitorul partid al independenţilor nu vor susţine o astfel de modificare care ar afecta existenţa lor pe piaţa politică.
În al doilea rând, înfiinţarea unui nou partid arată că sistemul de partide este în continuă mişcare şi autoreglare. Acesta contrazice viziunea autocreată a unor politicieni care nu înţeleg că interesele într-o societate sunt diverse şi ele tind să genereze, fie noi partide politice, fie diverse grupuri de interese. Grupul independenţilor îşi exersează interesele oportuniste pe o guvernare şubredă care are nevoie de susţinere. În fond, orice resursă financiară este binevenită într-o etapă a unui partid în formare. Susţinerea guvernării de către grupul Oprea-Sârbu-Diaconescu echivalează cu un ajutor de şomaj dat de către guvern unui partid sărac.
În al treilea rând asistăm la metamorfoza unui grup cu interese divergente. Foştii liberali au aflat de la televizor că noua formaţiune politică va fi de centru stânga şi că acesteia nu îi este simpatică cota unică de impozitare. În aceste condiţii presiunea internă pe care o generează nucleul de decizie din jurul celor trei îi va determina pe foştii liberali fie să se adapteze, după modelul Vanghelie, fie să se înscrie în PD-L, ale cărui valori sunt mai apropiate de fugarii liberali.
În consecinţă existenţa UNPR – Uniunea Naţională pentru Progresul României-(nu-i aşa că numele rezonează cu principalul lor scop, al apărării interesului naţional?) va complica existenţa PD-L şi a proiectelor sale. Crescut la sânul lui Traian Băsescu şi băgat de el în deciziile importante ale vieţii politice grupul independenţilor începe uşor-uşor să muşte din mâna care l-a hrănit. Aşa că ne întrebăm, până când va suporta tatăl adoptiv atitudinea obraznică a fiului nelegitim?

Articole publicat pe site-ul www.ziare.com

Constituţia României are nevoie de îmbunătăţiri. O spune istoria şi experienţa politică de după 2003, de la ultima revizuire. Cu alte cuvinte nu este numai o cerinţă politică sau un moft, ci reprezintă chiar o realitate politică. Conflictele generate de ambiguitatea unor articole din legea fundamentală ar necesita o rezolvare imediată dacă ar exista voinţă politică şi consens. Însă, în acest moment ele lipsesc. Există, în schimb, interese politice pe anumite segmente din actul fundamental. Şi fiecare parte implicată vrea să se impună, în detrimentul celeilalte. Fiecare partid vrea să fie cât mai original în legătură cu propriile propuneri. Fiecare îşi doreşte să dea bine în conferinţe de presă, talk-show-uri şi debateri publice. Asistăm la un joc al adaptării la această temă îndelung, dar niciodată concret discutată. Liberalii şi social-democraţii îşi doresc în principal limitarea prerogativelor preşedintelui, pe când, democrat-liberalii şi Traian Băsescu ţintesc diminuarea importanţei Parlamentului. Independenţii merg şi ei pe mâna interesului naţional şi al voinţei populare, iar minorităţile resping ideea Parlamentului unicameral. Practic, toate formaţiunile politice încearcă să dea un sens propriu modificării Constituţiei. În aparenţă există voinţa de a modifica legea fundamentală. În esenţă totul se va reduce la declaraţii belicoase, confruntări mediatice, poziţionări tactice faţă de o propunere sau alta şi acoperirea zgomotoasă a unor probleme guvernamentale. În acest moment se înfruntă două tabere cu propuneri diferite. Din fericire nici una nu deţine un numărul necesar de parlamentari prin care să-şi poată impune prin tirania majorităţii „în mod democratic” viziunea politică, în detrimentul minorităţii. Ar fi fost mai simplu, însă ar fi fost periculos pentru stabilitatea instituţională. O majoritate formată ulterior ar fi contestat modificările. În schimb, situaţia actuală complică lucrurile. Existând viziuni diferite negocierile şi dezbaterile vor fi mai aprige. Ceea ce este important pentru dialogul politic şi pentru eficienţa viitoarei Constituţie. Problema majoră în ceea ce priveşte dezbaterea dintre forţele politice o reprezintă chiar Preşedintele Traian Băsescu. Acesta dinamitează dialogul politic şi negocierile înainte ca ele să înceapă în mod serios. Pentru acesta rezultatul referendumului este mai presus de cunoaşterea cu adevărat a „ingineriei constituţionale”. Invocarea obsesivă a voinţei şi a suveranităţii poporului arată că a rămas acelaşi. Intransigent în susţinerea propriei viziuni. Ale mele da, ale voastre ba. Cele două cerinţe care nu sunt negociabile, parlamentul unicameral şi reducerea numărului de parlamentari reprezintă principalul obstacol al începerii revizuirii actului fundamental. Traian Băsescu greşeşte când spune că la referendumul din noimebrie voinţa poporului a fost exprimată. În cel mai bun caz putem discuta de percepţia celor care au votat. Percepţie manipulată prin campania electorală a preşedintelui care a speculat foarte coerent insatisfacţia publică pentru clasa politică. Informaţia nu înseamnă cunoaştere, iar cei care au votat la referendum, în cea mai mare parte a lor, habar nu au ce au votat. Ei au crezut, conform mesajelor transmise în campania lui Traian Băsescu, că fac un lucru foarte important pentru democraţia românească. Au crezut probabil că în acest fel o să-i pedepsească pe cei care dorm în timpul serviciului. Au crezut, probabil, că diminuarea cheltuielilor prin desfiinţarea Senatului le va aduce mai mulţi bani în buzunar. Din păcate au fost înşelaţi. Să fim serioşi! Câţi din cei care au votat la referendum ştiu care este diferenţa dintre parlamentul unicameral şi cel bicameral? Mai mult, care sunt implicaţiile reducerii numărului de parlamentari, în afară de prostia cu reducerea cheltuielilor ? Modificarea Constituţiei nu va avea loc. Atâta timp cât Traian Băsescu va rămâne obsedat de Constituţia lui. În fond nimic nu se va schimba atîta timp cât interesele fiecăruia nu se vor armoniza într-o viziune coerentă despre Constituţia pe care vrem să o avem.

Articol publicat pe www.ziare.com