un blog de
Cosmin Dima

Nu de puţine ori s-a scris în presă şi s-au adus dovezi în legătură cu furturile de voturi pe care politicienii le-au făcut în perioadele alegerilor europarlamentare, locale, parlamentare sau prezidenţiale. Alături de presă, şi o parte mai îndrăzneaţă a politicienilor a avut tupeul să strige ca din gură de şarpă că se fură sau se cumpără voturi. “Hoţul strigă hoţii!”- o expresie valabilă şi în politica românească.
Iată că nici în Parlament această meteahnă nu poate fi reprimată. Ce mai urmează oare? Ca la numărătoare să se constate că preşedintele CSM a ieşit cu mai multe voturi decât cei care au votat?
“Românii ne-au trimis aici să votăm”, ţipa Roberta Anastase cu vocea-i tremurandă de la tribuna Parlamentului în lupta verbală directă cu Victor Ponta.
Ţăţismul feroce de care a dat dovadă a scos la iveală încă odată lipsa de pregătire politică a Preşedintelui Camerei Deputaţilor. S-a dezlănţuit cu o furie disimulată şi cu o atitudine de dezaprobare falsă faţă de presupusul şantaj al PSD, nefiind încă în stare să joace o piesă autentică.
Pe de altă parte, mă îndoiesc că rolul parlamentarilor aleşi în circumscripţiile uninominale este de a vota. Votul în Parlament este o simplă procedură democratică de adoptare sau de respingere a diverselor legi. Rolul parlamentarilor este de a-şi reprezenta alegătorii, de a iniţia acel număr de legi necesare pentru bunul mers al cetăţii. Rolul Parlamentului este de a legifera.
Nu mă miră lipsa de înţelegere pe care unii politicieni o manifestă faţă de mecanismele democratice. Mă miră tupeul cu care încearcă să facă pierdut furtul. Fiind paraşutaţi în Parlament, ca diversionişti sau şi mai rău ca reprezentanţi ai unor clientele locale sau naţionale, o parte a acestor  politicieni duc încrederea cetăţenilor în Parlament pe cele mai inalte cumi. Nu e de mirare că politica a devenit o pată ruşinoasă pe obrazul societăţii româneşti.
Nu s-au putut justifica nici până acum voturile care au umflat numărul necesar pentru a trece legea pensiilor. În schimb, s-au găsit imediat vinovaţii: PSD şi Victor Ponta. Că au cerut bani pentru primăriile lor. Pare o diversiune ordinară.
Păi şi dacă îi dăm crezare “domnişoarei Anastase” tot nu ar fi o tragedie mai mare decât aceea a deturnării procedurilor parlamentare la care aceasta, în complicitate cu Sever Voinescu şi PD-L., a achiesat. Negocierile intraparlamentare nu sunt un lucru neobişnuit. Banii respectivi s-ar fi dus în primăriile social-democrate care în acest moment urlă de foame, la fel ca şi cele liberale.
Singura ruptură logică a acestei afaceri este următoarea: de ce să negocieze PSD cu PD-L pe acestă lege cu care primii nu au fost de acord? De ce să-şi fi pus PSD cenuşă în cap şi să voteze o lege pe care au criticat-o?
În fine, oricare ar fi adevărul cel mai probabil nu se va afla. În schimb, ştim sigur că Parlamentul a mai primit o lovitură de imagine chiar de la Roberta Anastase, preşedintele Camerei Deputaţilor. Cu indiferenţă, cu nepricepere, cu dezinteres. Să nu ne mirăm ca la o întrebare de genul “Sunteţi de acord să desfiinţăm Parlamentul?” românii vor vota cu două mâini “DA!”.

Partea a doua a interviului cu politologul Dan Pavel.

Despre instituţiile politice şi democraţia românească în criza perpetuă

• Preşedintele Traian Băsescu este convins că, în perioade de criză, România, Guvernul au nevoie de oameni puternici…

Totdeana, în politică este nevoie de oameni puternici pentru că un om slab devine un risc. Dar, puterea unui politician se poate judeca după multe criterii. Din punctul ăsta de vedere, cel mai puternic politician din România și cel mai influent și cel mai important, chiar dacă de cele mai multe ori pe dimensiuni negative, a fost Iliescu, nu Băsescu. Băsescu are o anumită bravadă de căpitan de cursă lungă care rezistă la furtuni, dar bravada lui trece uneori de limitele bunului simț și ale inteligenței și nu are înțelepciune. Deci, puterea asta nu înseamnă doar cât de tare dai cu pumnul sau cât de tare stai în picioare când îți vine furtuna pe cap. Puterea înseamnă ceea ce poți să faci în bine. Asta înseamnă puterea, nu numai în rău. Un lider democratic puternic e un lider eficient, care își pune pecetea, nu care strică. Un lider care dărâmă nu e puternic în sensul democratic. Când distrugi totul în jurul tău nu înseamnă că ești puternic, ci dăunător. Și animalele sunt domestice, pe care le folosești la munca câmpului, și animale dăunătoare. Sunt pe lângă casă, dar le distrugi. Asta înseamnă puterea: de a schimba, de a pune pecetea. Din ce în ce mai mult, Traian Băsescu va fi asociat cu un eșec, cu o pecete negativă.

• Modernizarea statului este un proiect politic care se poate realiza sub mandatul lui Traian Băsescu?

Modernizarea statului român e un proiect care a început din 22 decembrie 1989 încoace și care a avut anumite fluctuații, dar la care au participat toți cei care au fost la putere mai mult sau mai puțin, într-un sens consecvent mai mult sau mai puțin. Nu sunt nici Traian Băsescu și nici PDL-ul inventatorii modernității, ci sunt doar inventatorii unor formule retorice și narcisiste. Deci nici Traian Băsescu nu e Mesia și Alesul și nici PDL-ul, ei fac parte din viața politică românească care, în diferite etape ale ei, a parcurs mai încet decât trebuia anumite trepte. Dar, modernizarea a început în 22 decembrie 1989 cu Ion Iliescu și Petre Roman. Oricât de greu ne este să recunoaștem acest lucru, ăsta este adevărul istoric și sigur că din ceea ce au făcut ei bine, în același timp, au și distrus, au avut o atitudine ambivalentă. Acesta este marele semn de întrebare în legătură cu ei.

• Fac apel atât la calitatea dumneavoastră de politolog, cât şi la cea de consultant politic. Simțiți că democratia românească este în pericol din cauza lui Traian Basescu aşa cum, la nivel retoric, afirmă opoziţia şi criticii acestuia?

Dacă nu aș scrie o carte despre FSN și n-aș ști cum a fost democrația – cum spuneam la început de rolul lui Iliescu și Roman, care au avut rolul de a fi inițiatori modernizării și democratizării, dar și proprii sabotori – deci, dacă n-ar fi existat figurile care au fost în politica românească, am putea spune că Traian Băsescu e acest pericol al democrației, în sens absolut, dar el nu e decât în sens relativ. Este un pericol pentru democrație pentru că a creat acest partid cu intenția declarată de a schimba lucrurile în bine și le-a schimbat în rău din punct de vedere democratic. Și nu a dus până la capăt nicun proiect. Iar, spre deosebire de ceea ce a luat în primire când a venit la putere și după aia când și-a reînoit mandatul, el nu vine cu nimic în plus, vine cu o Românie sărăcită, cu un minus la indicatorii economici, cu un minus la corupție, cu un minus peste tot.

• Pentru că la “momentul zero” al democraţiei româneşti instituţiile s-au născut în criză, România se află într-o continuă criză, într-o tranziţie perpetuă, arataţi tot în ultima carte. Care sunt cei mai importanţi factori care vor scoate instituţiile din criză?

Tot instituțiile trebuie să fie, adică instituționalizarea democrației. Democrația românească, defectul ei este că nu este instituționalizată. Deci instituțiile democrației au fost create formal, nu sunt ghidate nici după principiul clasic și modern în același timp, al separării puterilor în stat. Pentru că, dacă ar fi fost instituții separate, Parlamentul puternic, Guvernul eficient, Justișia dreaptă – par lucruri simple, dar iată că sunt foarte complicate – deci, dacă lucrurile astea ar fi fost realizate de la început, acum am fi asistat la o îmbunătățire, perfecționare sau la o corectare a unor lucruri negative care apar în orice fel de proces. Or, la noi a fost întotdeauna un pas înainte, doi pași înapoi. Nu putem vorbi de o degradare a democrației și a instituțiilor – lucru care se vede și în sondajele de opinie la nivelul neîncrederii oamenilor, niciodată nu a fost o încredere ridicată de la bun început – pentru că aceste instituții nu au funcționat ca instituții democratice și soluția este instituționalizarea democrației: Parlament puternic, Guvern eficient, Justiție dreaptă, administrație în beneficiul oamenilor, partide care să reprezinte cetățenii și interesele lor samd. Acestea sunt soluțiile de la bun început, de când au fost inventate. Noi credem că reinventăm roata, dar lucrurile sunt foarte clare. Deși sunt foarte clare, ele sunt foarte grele de făcut la noi.

Pe lângă instituții mai există ceva: o cultură politică democratică, o cultură politică de tip civic, dacă e să ne exprimăm în termenii lansați de Gabriel Almond și Sidney Verba în cartea lor celebră sau, dacă e să ne referim la Tocqueville de fapt, de vină pentru starea românilor, a democrației, a instuțiilor noastre deficiente este starea morală și intelectuală a națiunii. Asta e sursa, nu politicienii sunt de vină, cum se spune. Este starea morală și intelectuală a națiunii care e degradată și care după comunism, în loc să-și revină, să se revigoreze, a căpătat noi nuanțe de degradare. Așa că n-ai cum să construiești o democrație cu instituții puternice dacă lucrurile astea nu sunt, în primul rând, conștientizate. N-ai cum să le îndrepți și să le corectezi dacă nu sunt conștientizate.

• Dezvăluiţi în ultima carte două proiecte care se  anunţă foarte interesante. Două cărţi. « Mai bine mort decât comunist » şi « FSN, de la Iliescu, la Băsescu ». Sunt scrise tot în registrul analizei instituţionale al ultimelor două cărţi? Ce presupune analiza instituţională ca investigaţie specifică ştiinţei politice?

Analiza instituțională, cum am și scris în ultima mea carte, ca și alte părți ale științei politice, reprezintă acele demersuri specifice din știința politicii pe care eu sau alții dintre noi le-am învățat în Statele Unite al Americii sau în Occidentul european și în legătură cu care constatăm că, atunci când le punem în practică, nu au valabilitate în România. Și că, de fapt, chiar știința politică trebuie reinventată pentru că e o altă politică aici, o altă realitate. Dar, ele sunt niște demersuri care te ajută să înțelegi lumea nu doar în sensul analitic și descriptiv, ci și în sensul prescriptiv-normativ.

Vorbeam mai devreme de analiza instituțională cu care de fapt vrei să vezi în ce măsură instituțiile de la noi sunt niște construcții viabile în sensul democratic și vezi că nu sunt. Te ajută, însă, să înțelegi, nu doar să dai acest diagnostic, eventual, dacă ești interesat de asta, să faci niște instituții puternice. Sigur că între toate lucrurile pe care le-am făcut în ultima vreme, am încercat să le fac într-un mod rațional, dar parțial am eșuat, cum a fost în sensul metodologic, în cartea mea despre Convenția Democratică. Deci, am analizat Convenția Democratică și modul în care a funcționat ea în opoziție și la putere și la guvernare ca instituție. Ca să descopăr că, mai important decât astea, erau personalizarea și relațiile dintre actorii politici. Asta și explică, în mare parte, eșecul Convenției Democratice, lipsa instituționalizării pentru că au fost mai importanți factorii personali și grupurile de interese. Deci, merg cu această abordare pentru a constata că nu prea se potrivește la România pentru că instituțiile nu au fost făcute în sens instituțional și democrația nu a funcționat ca instituție, ci mai mult pe niște forme fără fond. Pe de altă parte, constat în cartea mea ”Mai bine mort decât comunist”, la care am ajuns fără să vreau la o analiză instituțională, că ea se potrivește cel mai bine – cred că asta e inovația pe care eu o aduc în știința politică și în spațiul românesc – la analiza totalitarismului. E extraordinar cât de iluminatoare este această metodă în momentul în care studiezi totalitarismul. Pentru că totalitarismul, din păcate, din punct de vedere instituțional a funcționat în sens negativ și malefic. Și atunci, chiar descopăr, aplicând această analiză instituțională, că de multe ori sau în anumite cazuri speciale, ajung la concluzii diferite prin analiza instituțională a regimului comunist totalitar decât lucrurile pe care eu le-am trăit și credeam în ele și le simțeam și le priveam din punct de vedere al opiniei mele, al sentimentului, al sufletului. Ajung la concluzii diferite abordând instituțional. De aceea, analiza instituțională, în anumite părți, merge extraordinar și te ajută să descoperi, în alte părți descoperi că nu merge pentru că realitatea nu e construită instituțional. Dar, te poate ajuta pe tine și pe alții să înțelegi cum ar trebui ea îndreptată.

• Cât de mult influenţează/schimbă mediul virtual, internetul, democraţia românească sub aspectul participării politice a cetăţenilor ?

Râdeam, cred că era în anul II, am avut niște lucrări de cercetare la studenți și a venit un student sau o studentă, nu mai rețin, sau poate că lucrarea asta s-a repetat în diferite forme, încercând să demostreze impactul deosebit al internetului, cyberspace-ului asupra participării în România și a implicării tineretului în politică. Era o construcție absolut paralelă cu realitatea pentru că, pe măsură ce creștea numărul de utilizatori și pe măsură ce apăreau mai multe forumuri de discuție pe internet și grupuri de hate-speech, în aceeași măsură scădea și participarea. Deci invers proporțional. Cu cât crește mai mult participarea pe internet, cu atât scade participarea la vot. Deci nu are un impact pozitiv, din păcate. Pentru că și locuitorii din cyberspace și utilizatorii de internet fac parte din poporul nostru chiar dacă au alte instrumente și aceeași stare intelectuală și morală degradată se constată și la ei. Deci nu e vorba de o chestie organicistă, că generațiile noi sunt mai bune decât cele vechi, asta e o prostie. Întotdeauna există excepții și în bine și în rău la toate generațiile. Nu vedem un plus nici de moralitate, nici de abordare rațională la generația tânără.

Ca să  rezumăm, lumea cyberspace-ului de la noi e o lume de cârcotași printre care mai sunt rătăciți și câțiva oameni care încearcă să facă și analize, să nu privească lucrurile cu ură, cu resentimente. E de înțeles că tinerii sunt frustrați și vor să plece din țară. Cum să vrei să construiești instituțional o lume când tu vrei să pleci? Chiar mă întreb. Deci nu cred că sunt  mulți dintre ei care se gândesc în mod serios cum să schimbe România, ci care cum să plece, unde să meargă la studii – ceea ce e foarte bine – și să-și găsească și job-uri. Aici într-adevăr, pare că se confirmă aberația spusă de Băsescu: că românii și-au dorit în timpul comunismului libertatea de mișcare, să se ducă să lucreze în alte părți. Asta este o idioțenie, cea mai mare pe care am auzit-o în ultima vreme. De fapt, românii au vrut să fie liberi ca să poată să muncească, să se educe, să construiască democrația în propria lor țară. Să se ducă să viziteze, să studieze, să fie liberi, dar nu să plece definitiv din țară. Nimeni nu-și dorește să plece definitiv dacă este bine în tara lui. Această generație se gândește unde să plece, nu ce să facă cu România. Nu cred că mijlocul are vreo importanță, sigur că sunt mai mulți oameni care au posibilitatea să se exprime, dar nu văd nimic constructiv în afară de ură, înjurături pronunțate sub pseudonime s.a.m.d. Din punctul ăsta de vedere, sunt atent la partea asta din lumea cyberspace-ului și a internetului care e constructivă, la fel ca și în lumea reală, politică.

• Pentru că sunteţi şi suntem siguri că este criză, vă provoc să încercaţi să răspundeţi la propria dumneavoastră dilemă: “Va provoca actuala criză sfârşitul capitalismului şi al democraţiilor liberale?”

Eu am teoria celor trei crize în ultima mea carte și un articol care explică teoria crizelor. Spre deosebire de regimul comunist din punct de vedere politic, totalitar, sau nazist și spre deosebire de economia de tip socialist, care sunt construcții, una politică și cealaltă economică falimentare, care nu sunt capabile să se înnoiască sau să se reformeze decât cu prețul propriei pieiri – asta a fost comunismul, când a încercat să se reformeze, a pierit – socialismul de la bun început a fost lipsit de eficiență – am uitat de tot ceea ce au scris Mises, Hayek, în legătură cu socialismul – capitalismul, însă, a trecut, de când a apărut, prin crize din care a ieșit. Și au fost mai multe tipuri de capitalism. Acum, noi asistăm la criza unui anumit tip de capitalism.

Cu democrația sunt mai îngrijorat, nu mă refer doar la ceea ce se întâmplă în România, ci la ceea ce se întâmplă, de pildă, în America sau Occidentul European, nu mai vorbesc de Japonia și Israel care sunt niște copy/paste ale democrațiilor occidentale. Deci, democrația occidentală este în criză și nu știu dacă va ieși cu fața curată. Pentru că mă gândesc la criza anterioară a democrației care a fost în perioada interbelică. De fapt, criza anterioară a democrației a început cam în timpul primului război mondial cu revoluția bolșevică. Criza democrației a produs un război mondial devastator și un preț infinit în ceea ce privește pierderile omenești. Deci, e o criză de care mă tem, dar democrația are capacitatea de a se regenera și de a se reforma fără să piară, spre deosebire de comunism sau de nazism.

De astăzi, revin cu articole pe blog.

Reîncep activitatea prin republicarea interviului (publicat iniţial pe siteul Antena1) pe care l-am facut cu politologul Dan Pavel. Interviul este o analiză incisivă cu privire la activitatea partidelor şi a liderilor acestora,  a “instituţiilor aflate într-o eternă criză”.

PRIMA PARTE

Despre partide şi  despre cum fac politicienii politică în perioada de criză

• Cât de şifonate vor ieşi partidele din această criză?

Nu se poate pune problema la modul general pentru că partidele nu se află în aceeaşi situaţie. O parte din ele sunt la Putere şi altele în Opoziţie. Prin urmare, cele mai afectate partide de criză sunt cele care se află la Putere, în actuala coaliţie de guvernare. S-ar putea confirma o tendinţă care se manifestă de mai mulţi ani de zile care să le afecteze pe toate în sensul de scădere dramatică a participării la vot. Dar, altminteri, este un joc în care unii câştigă şi alţii pierd. Sigur că alegerile vor arăta în ce fel.

• Credeţi că în afară de retorica din ce în ce mai clişeizată, mai deficitară din punct de vedere al substanţei discursive, politicienii vor fi capabili să înteleagă că este o perioada in care interesul general să nu fie abandonat?

Problema interesului general în România e puţin cam nedefinită şi există doar anumite linii de, să zicem, consensualitate care au fost legate de integrarea în NATO şi integrarea în Uniunea Europeană. În rest, nu se poate vorbi despre o percepţie comună cu privire la interesul general. Nici nu au existat nişte preocupări în acest sens, comparabile cu ceea ce a fost în SUA când, încă din primii ani postbelici, gânditori precum Irving Kristol au inaugurat revista ”Public Interest”.

Şi atunci, generaţii întregi de cercetători şi de oameni care mai târziu au intrat în politică, cum ar fi Kissinger sau Brzezinski, întâi au activat în nişte medii din acestea de tip academic, think-tank-uri şi după aia în politică, având ca fundal un interes general sau interesul public. La noi nu există aşa ceva. Nici măcar, să zicem aşa, ”palidele” elite intelectuale. Vorbesc ”palide” în comparaţie cu ce spuneam mai devreme, cu cei care au făcut revista Public Interest sau alte reviste prestigioase din America. Mă refer la producţia pur şi simplu ştiinţifică şi de political science, de filozofie politică. De aia sunt ”palide”.

• Sondajele arată urmatoarele tendinţe: PSD creşte constant revenind pe primul loc între partidele mari, PNL atinge un maxim istoric, iar PD-L scade dramatic sub procentul de 15% care desparte partidele mari de partidele mici. Îşi va relua PSD hegemonia pe care a avut-o din 1990, sub diferite forme, până în 2004?

În primul rând, cred că ar trebui să vorbim despre ceea ce ar trebui să fie şi nu despre ceea ce va fi. Nu putem fi profeţi din cauza faptului că tendinţele din sondaje sunt doar nişte indicatori ai schimbărilor care se produc. Iar alegerile generale şi cele prezidenţiale sunt cele care fixează echilibrul de forţe. Însă, discutând din afară, fără partizanat politic, cred că principalul defect sau principala deficienţă a perioadei pe care tocmai am parcurs-o după alegerile din 2008 a fost această tendinţă hegemonică a PD-L-ului. Or, după o tendinţă hegemonică a FSN, din care s-au desprins de fapt ambele – asta nu ar trebui să uităm, deci cele două partide hegemonice sunt din FSN, au paradigma originară acolo fixată, ADN-ul lor istoric – deci după ce a fost o hegemonie FSN/PDSR/PSD a urmat una a PD-L. Şi ar fi tragic, zic eu, să urmeze o hegemonie a PSD-ului. Deci, din punct de vedere al democraţiei un echilibru în care PD-L să fie aspru pedepsit, şi pe bună dreptate pentru toate încălcările limitelor, cum se zice în filozofia greacă hubris (depăşirea limitei) trebuie pedepsit cu creatorul său cu tot, Traian Băsescu, dar nu trebuie eliminat, nici sub pragul de 15% şi nici sub pragul electoral de 5%, cum s-a întâmplat cu PNTCD. Sigur, vorbesc din punct de vedere ideal. Realitatea, însă, întotdeauna are planuri care pot să se potrivească cu ceea ce noi percepem sau nu. Rămâne de văzut. Dar, repet, un PSD hegemonic este o primejdie pentru democraţia autohtonă.

• Riscă PD-L să dispară de pe scena politică?

Exact cum spuneam mai devreme, ar fi păcat, din punct de vedere al echilibrului.  Sigur că unii oameni care au ajuns să urască PD-L-ul şi-ar dori acest lucru şi mă refer la partizanii PSD-ului sau ai liberalilor sau cei care sunt dezamăgiţi. În politică nu trebuie să judecăm după sentimente, ci după echilibrele care s-au format atât de greu în anii din urmă. Prin urmare, riscul există, dar ar fi bine să nu se petreacă. Însă, PD-L trebuie trimis în Opoziţie pentru mulţi ani de acum încolo.

• În afară de contextul politic favorabil, care sunt factorii care pot propulsa PNL în poziţia de  mare partid al dreptei?

PNL, în mod paradoxal – spun paradoxal pentru că am studiat de ani de zile partidele din România, şi unul dintre ele şi la faţa locului, în teren – deşi nu are o organizare comparabilă cu a PSD-ului şi a PD-L-ului, lucru care se vede în special în alegerile locale, unde a şi obţinut rezultate mai modeste, a fost, totuşi, beneficiarul unor contexte în ultimii douăzeci de ani. La început au fost nişte contexte nefavorabile când PNL s-a spart sau când nu a intrat în CDR şi nici în Parlament, dar după aceea când şi-a revenit şi a încercat să meargă pe picioarele sale, deşi a repetat figura cu Alianţa D.A., totuşi PNL până la urmă a beneficiat de un context favorabil. Până la urmă, până şi agresiunile lui Traian Băsescu, au fost un factor favorabil pentru că au determinat, având un preşedinte jucător, ceea ce numeam transformarea lui Tăriceanu într-un premier jucător şi schimbarea lui la faţă, cum se zice în Biblie. Schimbarea la faţă a premierului Tăriceanu a fost de bun augur pentru PNL. Din păcate, în loc să continue cu un premier maturizat şi trecut prin focul luptei, au ales – sigur aşa e democratic şi e opţiunea lor – să reia totul cu Crin Antonescu, care este cel mai mare chiulangiu din politica românească. Asta trebuie spus clar, asta ştie toată lumea. Chiar şi când s-a spus asta în campania electorală, cu o aroganţă şi cu o lipsă de bun-simţ absolut desăvârşite, el continuă să nu meargă în Parlament şi figurează în nişte condici de prezenţă oficiale. Dar are o aroganţă şi o nepăsare că nu merge în continuare. Deci, acest om este un om iresponsabil, din acest punct de vedere. Dar, e şi el beneficiarul acestui context. E o locomotivă, e ca un fel de vizitiu chefliu şi leneş care s-a aşezat la o cursă lungă și beneficiază de cai, iar caii merg singuri fără el. Şi atunci e un om care a beneficiat de aceasta.

PNL nu are în interior acea disciplină, organizare şi viziune, vorbesc la nivelul culturii organizaţionale. Sunt câţiva oameni care ar putea să spună exact ce spun eu acum sau poate cu alte cuvinte, dar ei nu sunt predominanţi şi nici nu au o influenţă atât de puternică. PNL râmâne întotdeauna o promisiune. Ar putea să devină. Însă, rămâne de văzut.

Acum, nu trebuie să idealizăm guvernarea Tăriceanu pentru că şi atunci au existat nişte găşti organizate foarte bine care s-au ocupat de propriile lor afaceri, dar aceste găşti liberale nu se comparau cu organizarea extraordinară din PSD şi PD-L prin comparaţie, ca un fel de crimă organizată cum se zice. Teamă îmi e că PNL – ca şi PSD, ca şi PD-L – a venit mai mult la putere ca să-şi umple rezervoarele şi buzunarele decât să vină cu un program. Atunci când vorbim de un mare partid al dreptei noi ne referim la cu totul altceva, la depăşirea acestui egoism al partidelor, al grupurilor.

• Ar putea fi înlocuit  tripartidismul imperfect pe care îl enunţaţi ca mutaţie politică după alegerile parlamentare din 2008 în “Noul Sistem” din ultima dumneavoastră carte “Democraţia bine temperată. Studii Instituţionale”, apărută anul acesta la Editura Polirom, cu un bipartidism, să spunem, la fel de imperfect?

Eu m-am referit la imperfecţiune care nu ţine că sistemul e imperfect, ci în sensul că nu e vorba de un tripartidism pur. E vorba de un tripartidism pe care l-am studiat judeţ cu judeţ şi regiune cu regiune, care se manifestă în Muntenia, Dobrogea, Moldova. E imperfect pentru că în Transilvania, UDMR-ul fiind partidul regional, deja avem un sistem de trei partide şi jumătate. Şi mie nu-mi place…totuşi patru partide, dar există şi tipologia asta. E folosită. De aceea am zis că este imperfect, în sensul că nu e un tripartidism atît de simplu. Vedem că acest actor micuţ, care este UDMR, a contat enorm în toate aritmeticile de coaliţie executivă şi legislativă din ultimii 10 ani, din 1996 încoace. Nu dintotdeauna, cum se zice greşit.

• Este responsabilă Opoziţia, PSD şi PNL, încercând să  răstoarne Cabinetul Boc sau riscă să genereze o criză politică? Asta dacă ţinem cont de comportamentul pe care l-a avut Preşedintele după moţiunea de cenzură reuşită din octombrie 2009.

Partidele din Opoziţie nu sunt nici ele sigure de ceea ce vor să facă. De altfel, Băsescu cu cinismul şi ironia lui, care au început să-şi mai piardă din efectul de spectacol, le-a şi spus, haideţi veniţi că vă ofer guvernarea. Însă, PD-L se ţine foarte bine de plapumă. Ca atunci când trage să nu li se descopere  picioarele sau capul în nicio parte. Trage cu dinţii de parlamentarii săi. A început o mişcare în sens invers faţă de cea care a existat şi care a fost fără precedent în politica românească în sensul de proporţii – că precedente au fost – de migrare de la liberali şi PSD-işti către PD-L şi acum începe invers, dar într-un ritm mai lent deocamdată decât ne-am fi aşteptat. Sigur că aici toate lucrurile se pot accelera. Şi atunci, răsturnarea aceasta a Cabinetului Boc e o posibilitate pe care, totuşi, Opoziţia şi puţinii parteneri din cadrul Coaliţiei, încă nu au dus-o până la capăt planificat. De exemplu: PSD a admis că vrea să le permită celor care au fugit să se întoarcă, PNL nu. Ceea ce este o greşeală, din punct de vedere al înfruntării care există în România. Adică tu care eşti un partid care nu ai fost etic decât în declaraţii, că tot vorbeam de ceea ce au făcut la guvernare, să adopţi o poziţie din asta etică, când trei sferturi din partid nu gândeşte aşa. Şi atunci există semne de întrebare, şi rămâne de văzut. Posibilităţi există, dar practic rămâne ca ei să se înţeleagă şi să determine această trecere a parlamentarilor. Ceea ce se poate întâmpla, pentru că există acel principiu, şobolanii părăsesc corabia când se scufundă. Şi acum se va petrece în sens invers.

• Doreşte PSD cu adevărat să dea jos Guvernul? Sesizez o contradictie in strategia de comunicare. Pe de o parte afirmă că vor să dea jos Guvernul, pe de altă parte afirmă că vor la Guvernare numai în urma rezultatelor unor alegeri anticipate. Sau potenţiala moţiune de cenzură introdusă în aceeaşi lună ca cea de anul trecut  ar fi un gest simbolic? Un an de la căderea primului Cabinet Boc.

Cred că este o eroare a celor care vorbesc despre PSD ca fiind un actor coerent şi unic. E un partid mare care acum iar s-a lăbărţat în sondajele de opinie. Sigur că ăsta e un semn al democraţiei să existe mai multe voci, dar, în momentul în care vrei să acţionezi, când există mai multe gândiri, asta se reflectă în această indecizie pe care o are PSD. Şi ideea e că intrarea la guvernare pur şi simplu fără alegeri, într-adevăr, e un risc. Pentru că neavând sprijinul popular confirmat, nu ar face decât să preia problemele guvernării și, mai ales, dacă vor să facă singuri. Deci, sunt niște riscuri. Cred că nici ei nu știu foarte bine. Am zis că sunt mai multe voci, sunt și mai multe, depistez eu, stiluri de a-i consilia, iar Victor Ponta, deși pare așa spectaculos, e foarte obraznic, e un om necopt la minte și cu puternice porniri resentimentale. De pildă, resentimentele lui antimaghiare – nu știu dacă sunt autentice sau simulate, populiste – plus, resentimentele față de oameni din partid. El vrea să facă o epurare a unor oameni, de pildă Mircea Geoană sau alții, care de fapt l-au promovat pe el. Î-i acuză sau se vorbește despre sfârșitul epocii Iliescu. Or, ei au intrat foarte bine, și Ponta și toți ceilalți, în partidul lui Iliescu, Năstase, Geoană, știind bine ce partid e ăla. Deci, lucrurile acestea trebuie puțin rememorate. Plus că, nu are niciun fel de gândire politică coerentă. Mereu vorbește despre altceva sau are alte idei chiar dacă încearcă să pară coerent. Din punctul de vedere al schimbării la conducerea PSD-ului, trecerea de la Geoană la Ponta, eu cred, că este o scădere din punctul de vedere al leadership-ului.

• În schimb, PNL pare că nu are o strategie clară. Abuzează de tactici, fără a menţine o linie dreaptă. Astăzi se ceartă cu Victor Ponta, mâine participă la discuţii comune cu privire la strategia privind actiunea politică în sesiunea extraordinară. Sau, de fapt, asta este strategia: să pară un actor independent, contrapondere nu numai la PD-L şi Traian Băsescu, ci şi la PSD şi Victor Ponta.

Acum sigur, PNL-ul, pe de o parte, trebuie să se opună – deci are niște imperative în opoziție, nu? – în același timp nu se poate lăsa, să zicem, într-o poziție secundară în raport cu PSD-ul. În funcție de aceste două repere se mișcă. Deci, clar, ca partid de opoziție, trebuie să lucreze cu toate partidele din opoziție, nu? câte mai sunt. Pe de altă parte, ca partid care vrea să-şi afirme identitatea, el e obligat să facă această mişcare, să se comporte în felul ăsta. Numai că depinde şi cum o faci, asta este important în politică, modul cum te exprimi. Şi, ca şi în cazul PSD-ului, în PNL Crin Antonescu pare un lider încă necopt. Deşi amândoi vorbesc bine, sunt coerenţi, sunt genul de „intelectuali” (că intelectuali nu sunt pentru că nu au produs mare lucru, nu au creat, dar au studii), însă sunt niște lideri care nu au nici din punct de vedere cultural, nici din punctul de vedere al instinctului, politica clară în minte. Nu sunt animale politice.

• Este Partidul Poporului o construcţie politică efemeră, dependentă de prestaţia liderului, la fel ca PNG-CD, PIN, să spunem și PLD-ul, într-o oarecare măsură,  sau are şanse să supravieţuiască datorită faptului că are în spate o televiziune de nişă, cu un public fidelizat?

Partidul Poporului – depinde ce va hotărî instanța cu Dan Diaconescu – este un fenomen spectaculos care, dacă întemeietorul său nu ar avea probleme sau potențiale probleme cu justiția, ar putea să profite de actuala stare de lucruri. Și asta spre dauna democrației și a politicii românești pentru că este o construcție politică precară bazată pe o manipulare populistă și pe idei luate de colo de colo, de la Cojocaru. Deci e un partid din acesta al resentimentului și al conjuncturii. Și vai de țara care ajunge pe mâinile unui partid de tipul ăsta în condițiile în care Dan Diaconescu – față de care eu ca persoană n-am ce să-i reproșez lui ca ziarist pentru că, totuși, a creat un stil cu totul aparte chiar dacă negativ – ca om politic, nu e nici măcar la nivelul studenților din anul I de la Științe Politice. Săracul, îl compătimesc. Dar, dacă ar putea ajunge o țară pe mâna lui, te îngrozești.

• După alegerea lui Daniel Constantin, Partidul Conservator pare din ce în ce mai vocal. Am observat câteva figuri active: Bogdan Diaconu, Bogdan Ciucă, Maria Grapini, Dumitru Pelican. Are şanse să iasă de sub umbrela PSD şi să devină un partid cu potenţial de a trece pragul electoral în mod independent? Să fie un fel de partid balama, important în formarea unor coaliţii, aşa cum s-a întâmplat în 2004?

Partidul Conservator se găsește acum în căutarea unui drum propriu după ce, întemeietorul partidului și președintele său de onoare, Dan Voiculescu, s-a retras din funcțiile executive și are un președinte tânăr – cred că cel mai tânăr președinte de partid. Am observat acest partid pentru că am studiat și anterior partidele. PC-ul a avut în trecutul său un salt din acesta absolut spectaculos care nu a fost însă consolidat deși a făcut o figură extraordinară în 2004 când, de pildă, primarul Bacăului, Stavarache era de la PC, iar partidul a obținut în alegerile locale peste 7%. N-a fost bine gestionată.

Ar putea să profite de această conjunctură, dar depinde de felul în care lucrează în teritoriu și de capacitatea celor tineri pe care i-ați menționat, în frunte cu Daniel Constantin, de a deveni ei înșiși niște lideri pentru că, până acum, partidul părea partidul unei persoane: Dan Voiculescu. Acum, fără Dan Voiculescu în poziție executivă, partidul rămâne să demonstreze. Rămâne de văzut.

• Cât timp va mai fi UDMR un partid fidel guvernării?

UDMR-ul este partidul cel mai fidel propriilor alegători. Asta nu trebuie să uite românii. Din păcate, în România, politica e în așa fel făcută încât, dacă nu ești la guvernare acolo aproape, riști să pierzi și ceea ce ai câștigat. Pentru că UDMR-ul a câștigat mereu câte ceva intrând la guvernare fie în coaliție legislativă cum a fost după alegerile din 2000 cu PSD-ul până în 2004, fie în coaliții executive începând din 1996 cu Convenția, după aceea cu liberalii, acum cu PDL-ul. Or, lucrul ăsta maghiarii îl știu, noi nu-l știm. Ei sunt singurii politicieni din România – deputați și senatori – care locuiesc în circumscripțiile unde sunt aleși. E singurul partid din România care are alegeri primare. Deci unul care este în funcție senator sau deputat nu e de la sine reales. Trebuie să treacă prin acest filtru. Atunci, trebuie să ne întrebăm dacă UDMR-ul își exercită funcția față de proprii alegători, spre deosebire de partidele românești să zicem așa între ghilimele, care, deși sunt votate și de alți reprezentanți ai unor alte minorități, nu fac acest lucru pentru electoratul românesc. Și atunci, UDMR-ul trebuie privit ca un fenomen specific care a și rezistat asaltului pe care Partidul Civic Maghiar sau alte inițiative le-au dat. Până la urmă a reușit să-l reintegreze pe Tokes. Deci, maghiarii între ei au această capacitate consensuală mai mare, de unde și capacitatea potențială de coaliție mai mare. Și soarta lor depinde de evoluția demografică. Dacă numărul de maghiari din România va scădea mai mult de ce înseamnă ponderea de 6-7, adică să plece în Ungaria sau în alte părți, dacă va scădea mai mult decât scade ponderea demografică a națiunii noastre electorale, deci depinde de acest lucru și de prezența la vot. Asta e crucea pe care o poartă liderii maghiari. Până acum e singurul partid din România care a intrat de fiecare dată în Parlament pe propriile puteri, cu nume propriu și cu proprii candidați. Deci, iată o continuitate. De ce spun că este singurul? Pentru că cel mai mare partid care a existat în 1990, FSN, s-a spart de câteva ori și și-a schimbat numele. O parte acum e acum a PSD, o parte PD-L. Deci, s-a schimbat complet, în timp ce UDMR-ul a fost mereu identic sieși.

• A fost suspendarea lui Traian Băsescu unul dintre factorii care ne-au adus în această situaţie de criză, aşa cum declara consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu? Mai este suspendarea preşedintelui o prioritate pe agenda partidelor? Sau este un fel de bau-bau arătat din când în când lui Traian Băsescu?

Sebastian Lăzăroiu probabil că se gândește că cei care citesc aceste declarații sunt niște idioți, dar nu suntem idioți cu toții. Deci, criza a început din momentul în care Traian Băsescu a devenit președinte, asta o știe toată lumea. Alianța D.A. avea o poziție extraordinară și el a vrut alegeri anticipate, a vrut să înghită PNL-ul. A pornit niște acțiuni față de care inițiativa suspendării – la care desigur PNL-ul s-a băgat și a fost o greșeală – a fost o reacție. Dacă atunci inițiativa a fost o greșeală, acum suspendarea lui Băsescu chiar e necesară. Acest om a început tot mai mult să arate că nu-i pasă, lui îi pasă mai mult de plătirea datoriilor de poporul român și de bugetari, îi pasă de anumite idei pe care i le-au băgat alții în cap. Am citit undeva o caracterizare a lui care mi s-a părut foarte interesantă – cred ca a fost făcută chiar de Sorin Ovidiu Vântu într-un interviu – care spunea că Traian Băsescu a adunat idei de la foarte multă lume. Băsescu are idei, dar nu are convingeri, deci nu are o autenticitate a unor idei politice, valori samd. E un om care și-a promovat propria fiică în Parlamentul European, a promovat-o pe Elena Udrea puncte, puncte, puncte. Nici nu mai ai ce să zici. Deci, trebuie suspendat, este un om imoral.