un blog de
Cosmin Dima

Partidele nu trebuie să uite niciodată că ideile sunt cele care ţin în viaţă societatea. Mai aplicat, ideile sunt cele care ţin în viaţă partidele. Ideile noi, proaspete, metamorfozate  în acţiuni politice sau în politici guvernamentale. Dacă cei din partide sunt slabi, nepregătiţi, grobiani, închişi, prizonieri ai unui statut financiar, important numai pentru propria lor conştiinţă sau pentru conştiinţele slabe, atunci acel partid este din start muribund.
Cum se raportează partidele la idei, cum le generează şi cum le promovează ţine şi de gradul de maturitate al acelei părţi a indivizilor politici responsabili de idei sau care ar trebui să fie responsabili prin calitatea şi preocupările intelectuale.
Cele trei partide, PNL, PSD şi PD-L, patronează trei fundaţii: Institutul de Studii Liberale (ISL), Institutul „Ovidiu Şincai” şi Institutul de Studii Populare (ISP). Cele trei fundaţii ar trebui, teoretic, să asigure un flux de idei şi analize care să ţină un partid în rând cu provocările interne şi internaţionale. Dintre cele trei, numai două sunt funcţionale şi lucrează la capacitate maximă, încă de la înfiinţare. ISL, deşi este de utilitate publică, este singura instituţie liberală care zace cufundată în ignoranţă.
În viziunea liberală, o fundaţie funcţionează la capacitate maximă numai în momentele de glorie, adică în momentele de putere, când partidul este la guvernare. Deşi atunci, principalii lideri sunt preocupaţi mai mult de actul guvernamental, de resurse şi mai puţin de idei. ISL, în acest moment, este mort şi îngropat, pus în vitrină şi arătat tinerilor care se înscriu astăzi în structurile de tineret şi de studenţi. Istoria lui a început cu Valeriu Stoica şi s-a sfârşit tot cu Valeriu Stoica. Păcat. Mă întreb oare pe unde-şi fac veacul tinerii liberali, politicienii de anvergură, liderii, acum când opoziţia le poate oferi timp de odihnă şi meditaţie intelectuală?
Am fost la dezbaterea de la ISP. Cea de la Marriott. Acolo unde s-a adunat o parte din intelectualitatea de dreapta şi o parte a liderilor democrat-liberali. Tema? „Repere intelectuale ale dreptei”. Din fericire, actualii lideri democrat-liberali nu sunt deloc nişte repere. Ar fi greşit să fie.
În schimb, Valeriu Stoica a ştiut să aducă la aceeaşi masă câteva repere ale dreptei, atât cât pot fi ele considerate de dreapta: Djuvara, Pleşu, Patapievici, Liiceanu. Paradoxul relaţiei dintre ISP şi PD-L (mai corect spus, guvernarea PD-L ) este că în timp ce fundaţia încearcă (nu înseamnă că va reuşi la modul în care se comportă partidul) să aducă partidul pe drumul cel bun, acţiunile guvernamentale sunt de cele mai multe ori de stânga sau neutre pe axa stânga-dreapta. Fundaţia funcţionează, este vie, dezbate, naşte idei. Acum că este la guvernare. Rămâne de văzut dacă odată cu intrararea PD-L în repaus şi fundaţia va trece pe linie moartă sau va urma exemplul fundaţiei social-democrate, Institutul „Ovidiu Şincai”, instituţie generatoare de idei şi analize în mod continuu.
Până la noi evoluţii se poate spune că liberalii se mulţumesc cu ideile prezentate în cadru restrâns, democrat-liberalii încearcă să-şi consolideze un aparat generator de idei, deşi pentru liderii din top resursele sunt mai importante, iar social-democraţii beneficiază de sprijin logistic, problema lor fiind implementarea ideilor.

După înlăturarea lui Mircea Geoană de la conducerea partidului, deocamdată, PSD nu a câştigat mai nimic. Momentan, Victor Ponta împărtăşeşte soarta fostului preşedinte: într-o eventuală candidatură la funcţia supremă, tânărul preşedinte nu reuşeşte să adune voturile susţinătorilor partidului.
Intenţia de vot pentru partid pare să se fi stabilizat, însă la un procentaj care nu le asigură social-democraţilor o guvernare majoritară, aşa cum şi-ar dori.
În schimb, Crin Antonescu pare că a dat lovitura cu strategia sa de apropiere-depărtare de PSD şi Victor Ponta. Jocul echilibristic pe care acesta l-a urmat până acum pare a fi de succes. Este peste Victor Ponta, iar partidul creşte, cel puţin teoretic, la un nivel pe care liberalii nu l-au experimentat vreodată.
Strategia lui Crin Antonescu de a poza în lider al Opoziţiei, dar şi în contestatar al „impertinentului şi frustratului” Ponta (apelative ale imaginaţiei bogate a liderului liberal) este, de fapt, o strategie de individualizare, de singularizare pe scena politică. O strategie necunoscută PNL până în 2005, însă practicată cu succes de Călin Popescu Tăriceanu, după atacurile preşedintelui Traian Băsescu asupra PNL.
Crin Antonescu nu vine cu o soluţie nouă, el vine cu o reţetă deja testată, câştigătoare pe care PNL a practicat-o până la pragul de 20%, în 2008. Ceea ce este nou pentru PNL este liderul Crin Antonescu, persona, imaginaţia şi retorica acestuia.
PSD greşeşte enorm în această perioadă. S-a blocat în două teme majore: suspendarea lui Traian Băsescu şi moţiunea de cenzură. Greşeala nu vine numai de aici. Greşeala vine din neînţelegerea a ceea ce se numeşte „the big picture”, imaginea de ansamblu a scenei politice şi a evoluţiei acesteia.
PSD a insistat cu toate forţele pe tema suspendării şi pe tema moţiunii de cenzură şi a căderii guvernului. Nimic rău în asta. Partea proastă a acestei poveşti este că nu a înşeles jocul făcut de liberali.
Social-democraţii s-au concentrat pe ideea de opoziţie unită, de pedepsire a PD-L, a lui Traian Băsescu şi a Guvernului Boc, însă au inclus în acest joc şi PNL. Astfel, PNL s-a folosit cu abilitate şi a atacat şi PSD şi PD-L & co. Nimic mai simplu.
Raportarea PNL la scena politică a fost din dublă perspectivă: a opoziţiei contestatare, dar şi a opoziţiei faţă de celălat actor din interiorul opoziţiei, adică PSD.

Victor Ponta mai are timp să demonstreze că poate. Însă, dacă mai apar două sondaje în care el este la fel de departe faţă de intenţia de vot pentru partid, atunci presiunea internă, dar şi cea externă va creşte considerabil.

De ce încearcă UDMR să elibereze forţele din interiorul calului Troian, parcat în curtea Palatului Victoria? Dintr-un interes minoritar.  De ce încearcă PD-L să menţină actualul Guvern? Dintr-un interes politic.

Această ecuaţie este destul de echilibrată, fiecare partid având interese proprii. Şansele de rezolvare a acestui conflict sunt destul de mari.

Deşi, UDMR  a fost şi rămâne un partener loial Guvernului Boc iată că dinţii maghiarimii au rânjit la şubredul executiv. Asta pentru că UDMR se află într-o poziţie de forţă nemaiîntâlnită în perioada postdecembristă.

Pentru UDMR aprobarea Legii Educaţiei este egală cu recunoaşterea dreptului predării în limba maghiară a  geografiei şi istoriei. Poate mai puţin contează pentru ei cât de bună este legea în ansamblul ei, cât de eficientă va fi noua reformă, atâta timp cât scopul pe care l-au urmărit a fost dus la bun sfârşit. O luptă câştigată în marele război al autonomiei, pe care îl duc încă de la înfiinţare şi cu care-şi păcălesc de fiecare dată electoratul, este binevenită.

Scurt istoric al momentului istoric “şantaj” la PD-L.

Traian Băsescu a simţit pericolul real al ruperii coaliţiei şi a vizitat de două ori Palatul Victoria, nu de plăcere, ci pentru discuţii serioase cu Marko Bella.

PNL  şi-a dorit foarte mult să momească UDMR pentru o eventuală schimbare politică pe tabla de şah.

PSD a mizat pe un dublu mesaj: Legea Educaţiei să fie adoptată prin consens cu respectarea drepturilor minorităţilor ( o poziţie corectă, moderată), însă dezbaterea să nu fie monopolizată de cerinţele UDMR (poziţie la fel de corectă, însă cu o nuanţă politică majoritaristă, dar nu antimaghiară, cum ne-am mai obişnuit).

UDMR a hotărât că dacă PD-L nu va rezolva problema lor, atunci va ieşi de la guvernare (poziţie corectă, favorabilă minorităţii). Şi mai interesant este faptul că au decis să meargă pe cartea anticipatelor şi nu pe cartea unei alianţe cu Opoziţia. O decizie corectă faţă de partenerii actuali de guvernare.

Ce se întâmplă  cu UDMR şi PD-L?

UDMR se află în cea mai puternică poziţie politică de după 1989.  Deţine un potenţial aproape maxim de şantaj. Asta pentru că actuala guvernare se mai bazează şi pe UNPR, dar, care, aşa cum bine îl caracteriza un comentator politic, “este mai fidel PD-L, decât şieşi”. Partidul metamorfozaţilor  nu reprezintă o mare problemă pentru PD-L, aşa cum este UDMR.

Pentru PD-L nu există motive de îngrijorare, căci vor satisface cererea UDMR. Politic nu vor ezita, poate instituţional, deşi nu cred că nu vor căuta modalităţi prin care să salveze  stabilitatea politică şi guvernamentală. Întrebare legitimă : Care ar fi maximum de compromis pe care PD-L l-ar face pentru ca UDMR-ului să i se îndeplinească cerinţele?

Orice încercare a PSD şi PNL de a schimba majoritatea prin intermediul  unei eventuale trădări a UDMR va fi cel mai probabil sortită eşecului. UDMR nu va da vrabia din mână pe cioara vopsită. Situaţia actuală o avantajează enorm în comparaţie cu o eventuală majoritate PSD-PNL-UDMR, atât din punct de vedere al influenţei, cât şi din punct de vedere al resurselor.

Reiau răspunsul cu care  Dan Pavel mi-a satisfăcut curiozitatea cu privire la fidelitatea UDMR pentru Cabinetul Boc. Puteţi citi sau reciti aici interviul integral realizat pe 3 septembrie 2010.

(…) Cat timp va mai fi UDMR un partid fidel guvernarii?

UDMR-ul este partidul cel mai fidel propriilor alegatori. Asta nu trebuie sa uite romanii. Din pacate, in Romania, politica e in asa fel facuta incat, daca nu esti la guvernare acolo aproape, risti sa pierzi si ceea ce ai castigat. Pentru ca UDMR-ul a castigat mereu cate ceva intrand la guvernare fie in coalitie legislativa cum a fost dupa alegerile din 2000 cu PSD-ul pana in 2004, fie in coalitii executive incepand din 1996 cu Conventia, dupa aceea cu liberalii, acum cu PDL-ul. Or, lucrul asta maghiarii il stiu, noi nu-l stim. Ei sunt singurii politicieni din Romania – deputati si senatori – care locuiesc in circumscriptiile unde sunt alesi. E singurul partid din Romania care are alegeri primare. Deci unul care este in functie senator sau deputat nu e de la sine reales. Trebuie sa treaca prin acest filtru.

Atunci, trebuie sa ne intrebam daca UDMR-ul isi exercita functia fata de proprii alegatori, spre deosebire de partidele romanesti sa zicem asa intre ghilimele, care, desi sunt votate si de alti reprezentanti ai unor alte minoritati, nu fac acest lucru pentru electoratul romanesc. Si atunci, UDMR-ul trebuie privit ca un fenomen specific care a si rezistat asaltului pe care Partidul Civic Maghiar sau alte initiative le-au dat. Pana la urma a reusit sa-l reintegreze pe Tokes. Deci, maghiarii intre ei au aceasta capacitate consensuala mai mare, de unde si capacitatea potentiala de coalitie mai mare. Si soarta lor depinde de evolutia demografica. Daca numarul de maghiari din Romania va scadea mai mult de ce inseamna ponderea de 6-7, adica sa plece in Ungaria sau in alte parti, daca va scadea mai mult decat scade ponderea demografica a natiunii noastre electorale, deci depinde de acest lucru si de prezenta la vot. Asta e crucea pe care o poarta liderii maghiari.

Pana acum e singurul partid din Romania care a intrat de fiecare data in Parlament pe propriile puteri, cu nume propriu si cu proprii candidati. Deci, iata o continuitate. De ce spun ca este singurul? Pentru ca cel mai mare partid care a existat in 1990, FSN, s-a spart de cateva ori si si-a schimbat numele. O parte acum e acum a PSD, o parte PD-L. Deci, s-a schimbat complet, in timp ce UDMR-ul a fost mereu identic siesi. (…)

Că în România s-a încercat şi încă se mai încearcă mimarea democraţia este un lucru care nu mai trebuie demonstrat.
Aşa se întâmplă şi cu faimoasele consultări de la Cotroceni, altele decât acelea prevăzute de art. 103 alin.1 (Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament). Deşi, la modul cum s-au desfăşurat în 2009 nici acestea nu mai constituie o excepţie.
Putem să ne amintim de penibilitatea situaţiei în care actualului prim-ministru, Emil Boc, i s-a retras încrederea de către Parlament prin moţiunea de cenzură din octombrie 2009 şi, într-un final, tot el a fost propus. Ce argumente să mai aducem ca să demonstrăm că această procedură a căzut în derizoriu?
Lipsa de seriozitate rămâne un deficit al vieţii politice româneşti. Convocarea partidelor parlamentare la Palatul Cotroceni, de către Traian Băsescu, a dus, până acum, la forme uşoare de grosolănie între liderii Opoziţiei şi şeful statului şi la comentarii pe larg ale presei cu privire la cât de abil i-a beştelit Preşedintele pe obraznicul Ponta sau pe chiulangiul Antonescu. Sau invers, cât de frust i-au dat cei doi replica marinarului, dictatorului etc. Un fel de ţăţism informal cu sursă în art. 80 şi art. 103, născut însă de actorii participanţi şi nu de procedurile constituţionale.
Întâlniri cuprinse de aceleaşi pasiuni, lipsite de consens au devenit uşor-uşor rizibile.
Traian Băsescu a reuşit să bagatelizeze şi această procedură. Invocând motive importante pentru naţiune (aceste motive chiar au fost importante), de fiecare dată când a chemat liderii partidelor din Opoziţie la Palat, tot de atâtea ori aceştia s-au întors şi mai convinşi că nu mai trebuie să participe. De ce? Din cauza faptului că Preşedinţia nu a avut niciodată urechi pentru propunerile Opoziţiei, ci mai degrabă ochi. S-au văzut, nu s-au plăcut şi fiecare şi-a văzut de drum.
Acum, înţelegem că Preşedintele şi PD-L au altă agendă şi obiective, însă dacă ţin atât de mult la ele, de ce mai cheamă partidele la consultări? Păi e simplu. Dintr-o nevoie continuă de relegitimare a lui Traian Băsescu ca factor de mediere între forţele politice şi instituţionale.
Din asta, am putea repede deduce că odată puşi în aceleaşi bănci forţele politice ar trebui să negocieze şi să facă schimb de idei. Dar nu se întâmplă aşa! Pentru că cineva acolo sus iubeşte prea mult puterea pentru a a face concesii. Chiar dacă, de fiecare dată, invocă aproape obsesiv interesul naţional.
Nu mai vorbim de consultările cu sindicatele. Păi, de câte ori s-a întânit Traian Băsescu cu sindicaliştii şi nu s-a întâmplat nimic? „Domnilor, la cafea se poate sta şi după serviciu”, am putea să ne revoltăm. Şi o facem. Fiecare în gând.
Aşa că aceste consultări sunt de câteva runde încoace consultaţii gratuite la Palatul Cotroceni pe care le primesc PD-L, UDMR, UNPR şi celelalte minorităţi.
Cineva mai face şi muncă de caritate în România!