un blog de
Cosmin Dima

După înlăturarea lui Mircea Geoană de la conducerea partidului, deocamdată, PSD nu a câştigat mai nimic. Momentan, Victor Ponta împărtăşeşte soarta fostului preşedinte: într-o eventuală candidatură la funcţia supremă, tânărul preşedinte nu reuşeşte să adune voturile susţinătorilor partidului.
Intenţia de vot pentru partid pare să se fi stabilizat, însă la un procentaj care nu le asigură social-democraţilor o guvernare majoritară, aşa cum şi-ar dori.
În schimb, Crin Antonescu pare că a dat lovitura cu strategia sa de apropiere-depărtare de PSD şi Victor Ponta. Jocul echilibristic pe care acesta l-a urmat până acum pare a fi de succes. Este peste Victor Ponta, iar partidul creşte, cel puţin teoretic, la un nivel pe care liberalii nu l-au experimentat vreodată.
Strategia lui Crin Antonescu de a poza în lider al Opoziţiei, dar şi în contestatar al „impertinentului şi frustratului” Ponta (apelative ale imaginaţiei bogate a liderului liberal) este, de fapt, o strategie de individualizare, de singularizare pe scena politică. O strategie necunoscută PNL până în 2005, însă practicată cu succes de Călin Popescu Tăriceanu, după atacurile preşedintelui Traian Băsescu asupra PNL.
Crin Antonescu nu vine cu o soluţie nouă, el vine cu o reţetă deja testată, câştigătoare pe care PNL a practicat-o până la pragul de 20%, în 2008. Ceea ce este nou pentru PNL este liderul Crin Antonescu, persona, imaginaţia şi retorica acestuia.
PSD greşeşte enorm în această perioadă. S-a blocat în două teme majore: suspendarea lui Traian Băsescu şi moţiunea de cenzură. Greşeala nu vine numai de aici. Greşeala vine din neînţelegerea a ceea ce se numeşte „the big picture”, imaginea de ansamblu a scenei politice şi a evoluţiei acesteia.
PSD a insistat cu toate forţele pe tema suspendării şi pe tema moţiunii de cenzură şi a căderii guvernului. Nimic rău în asta. Partea proastă a acestei poveşti este că nu a înşeles jocul făcut de liberali.
Social-democraţii s-au concentrat pe ideea de opoziţie unită, de pedepsire a PD-L, a lui Traian Băsescu şi a Guvernului Boc, însă au inclus în acest joc şi PNL. Astfel, PNL s-a folosit cu abilitate şi a atacat şi PSD şi PD-L & co. Nimic mai simplu.
Raportarea PNL la scena politică a fost din dublă perspectivă: a opoziţiei contestatare, dar şi a opoziţiei faţă de celălat actor din interiorul opoziţiei, adică PSD.

Victor Ponta mai are timp să demonstreze că poate. Însă, dacă mai apar două sondaje în care el este la fel de departe faţă de intenţia de vot pentru partid, atunci presiunea internă, dar şi cea externă va creşte considerabil.

De ce încearcă UDMR să elibereze forţele din interiorul calului Troian, parcat în curtea Palatului Victoria? Dintr-un interes minoritar.  De ce încearcă PD-L să menţină actualul Guvern? Dintr-un interes politic.

Această ecuaţie este destul de echilibrată, fiecare partid având interese proprii. Şansele de rezolvare a acestui conflict sunt destul de mari.

Deşi, UDMR  a fost şi rămâne un partener loial Guvernului Boc iată că dinţii maghiarimii au rânjit la şubredul executiv. Asta pentru că UDMR se află într-o poziţie de forţă nemaiîntâlnită în perioada postdecembristă.

Pentru UDMR aprobarea Legii Educaţiei este egală cu recunoaşterea dreptului predării în limba maghiară a  geografiei şi istoriei. Poate mai puţin contează pentru ei cât de bună este legea în ansamblul ei, cât de eficientă va fi noua reformă, atâta timp cât scopul pe care l-au urmărit a fost dus la bun sfârşit. O luptă câştigată în marele război al autonomiei, pe care îl duc încă de la înfiinţare şi cu care-şi păcălesc de fiecare dată electoratul, este binevenită.

Scurt istoric al momentului istoric “şantaj” la PD-L.

Traian Băsescu a simţit pericolul real al ruperii coaliţiei şi a vizitat de două ori Palatul Victoria, nu de plăcere, ci pentru discuţii serioase cu Marko Bella.

PNL  şi-a dorit foarte mult să momească UDMR pentru o eventuală schimbare politică pe tabla de şah.

PSD a mizat pe un dublu mesaj: Legea Educaţiei să fie adoptată prin consens cu respectarea drepturilor minorităţilor ( o poziţie corectă, moderată), însă dezbaterea să nu fie monopolizată de cerinţele UDMR (poziţie la fel de corectă, însă cu o nuanţă politică majoritaristă, dar nu antimaghiară, cum ne-am mai obişnuit).

UDMR a hotărât că dacă PD-L nu va rezolva problema lor, atunci va ieşi de la guvernare (poziţie corectă, favorabilă minorităţii). Şi mai interesant este faptul că au decis să meargă pe cartea anticipatelor şi nu pe cartea unei alianţe cu Opoziţia. O decizie corectă faţă de partenerii actuali de guvernare.

Ce se întâmplă  cu UDMR şi PD-L?

UDMR se află în cea mai puternică poziţie politică de după 1989.  Deţine un potenţial aproape maxim de şantaj. Asta pentru că actuala guvernare se mai bazează şi pe UNPR, dar, care, aşa cum bine îl caracteriza un comentator politic, “este mai fidel PD-L, decât şieşi”. Partidul metamorfozaţilor  nu reprezintă o mare problemă pentru PD-L, aşa cum este UDMR.

Pentru PD-L nu există motive de îngrijorare, căci vor satisface cererea UDMR. Politic nu vor ezita, poate instituţional, deşi nu cred că nu vor căuta modalităţi prin care să salveze  stabilitatea politică şi guvernamentală. Întrebare legitimă : Care ar fi maximum de compromis pe care PD-L l-ar face pentru ca UDMR-ului să i se îndeplinească cerinţele?

Orice încercare a PSD şi PNL de a schimba majoritatea prin intermediul  unei eventuale trădări a UDMR va fi cel mai probabil sortită eşecului. UDMR nu va da vrabia din mână pe cioara vopsită. Situaţia actuală o avantajează enorm în comparaţie cu o eventuală majoritate PSD-PNL-UDMR, atât din punct de vedere al influenţei, cât şi din punct de vedere al resurselor.

Reiau răspunsul cu care  Dan Pavel mi-a satisfăcut curiozitatea cu privire la fidelitatea UDMR pentru Cabinetul Boc. Puteţi citi sau reciti aici interviul integral realizat pe 3 septembrie 2010.

(…) Cat timp va mai fi UDMR un partid fidel guvernarii?

UDMR-ul este partidul cel mai fidel propriilor alegatori. Asta nu trebuie sa uite romanii. Din pacate, in Romania, politica e in asa fel facuta incat, daca nu esti la guvernare acolo aproape, risti sa pierzi si ceea ce ai castigat. Pentru ca UDMR-ul a castigat mereu cate ceva intrand la guvernare fie in coalitie legislativa cum a fost dupa alegerile din 2000 cu PSD-ul pana in 2004, fie in coalitii executive incepand din 1996 cu Conventia, dupa aceea cu liberalii, acum cu PDL-ul. Or, lucrul asta maghiarii il stiu, noi nu-l stim. Ei sunt singurii politicieni din Romania – deputati si senatori – care locuiesc in circumscriptiile unde sunt alesi. E singurul partid din Romania care are alegeri primare. Deci unul care este in functie senator sau deputat nu e de la sine reales. Trebuie sa treaca prin acest filtru.

Atunci, trebuie sa ne intrebam daca UDMR-ul isi exercita functia fata de proprii alegatori, spre deosebire de partidele romanesti sa zicem asa intre ghilimele, care, desi sunt votate si de alti reprezentanti ai unor alte minoritati, nu fac acest lucru pentru electoratul romanesc. Si atunci, UDMR-ul trebuie privit ca un fenomen specific care a si rezistat asaltului pe care Partidul Civic Maghiar sau alte initiative le-au dat. Pana la urma a reusit sa-l reintegreze pe Tokes. Deci, maghiarii intre ei au aceasta capacitate consensuala mai mare, de unde si capacitatea potentiala de coalitie mai mare. Si soarta lor depinde de evolutia demografica. Daca numarul de maghiari din Romania va scadea mai mult de ce inseamna ponderea de 6-7, adica sa plece in Ungaria sau in alte parti, daca va scadea mai mult decat scade ponderea demografica a natiunii noastre electorale, deci depinde de acest lucru si de prezenta la vot. Asta e crucea pe care o poarta liderii maghiari.

Pana acum e singurul partid din Romania care a intrat de fiecare data in Parlament pe propriile puteri, cu nume propriu si cu proprii candidati. Deci, iata o continuitate. De ce spun ca este singurul? Pentru ca cel mai mare partid care a existat in 1990, FSN, s-a spart de cateva ori si si-a schimbat numele. O parte acum e acum a PSD, o parte PD-L. Deci, s-a schimbat complet, in timp ce UDMR-ul a fost mereu identic siesi. (…)

Că în România s-a încercat şi încă se mai încearcă mimarea democraţia este un lucru care nu mai trebuie demonstrat.
Aşa se întâmplă şi cu faimoasele consultări de la Cotroceni, altele decât acelea prevăzute de art. 103 alin.1 (Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament). Deşi, la modul cum s-au desfăşurat în 2009 nici acestea nu mai constituie o excepţie.
Putem să ne amintim de penibilitatea situaţiei în care actualului prim-ministru, Emil Boc, i s-a retras încrederea de către Parlament prin moţiunea de cenzură din octombrie 2009 şi, într-un final, tot el a fost propus. Ce argumente să mai aducem ca să demonstrăm că această procedură a căzut în derizoriu?
Lipsa de seriozitate rămâne un deficit al vieţii politice româneşti. Convocarea partidelor parlamentare la Palatul Cotroceni, de către Traian Băsescu, a dus, până acum, la forme uşoare de grosolănie între liderii Opoziţiei şi şeful statului şi la comentarii pe larg ale presei cu privire la cât de abil i-a beştelit Preşedintele pe obraznicul Ponta sau pe chiulangiul Antonescu. Sau invers, cât de frust i-au dat cei doi replica marinarului, dictatorului etc. Un fel de ţăţism informal cu sursă în art. 80 şi art. 103, născut însă de actorii participanţi şi nu de procedurile constituţionale.
Întâlniri cuprinse de aceleaşi pasiuni, lipsite de consens au devenit uşor-uşor rizibile.
Traian Băsescu a reuşit să bagatelizeze şi această procedură. Invocând motive importante pentru naţiune (aceste motive chiar au fost importante), de fiecare dată când a chemat liderii partidelor din Opoziţie la Palat, tot de atâtea ori aceştia s-au întors şi mai convinşi că nu mai trebuie să participe. De ce? Din cauza faptului că Preşedinţia nu a avut niciodată urechi pentru propunerile Opoziţiei, ci mai degrabă ochi. S-au văzut, nu s-au plăcut şi fiecare şi-a văzut de drum.
Acum, înţelegem că Preşedintele şi PD-L au altă agendă şi obiective, însă dacă ţin atât de mult la ele, de ce mai cheamă partidele la consultări? Păi e simplu. Dintr-o nevoie continuă de relegitimare a lui Traian Băsescu ca factor de mediere între forţele politice şi instituţionale.
Din asta, am putea repede deduce că odată puşi în aceleaşi bănci forţele politice ar trebui să negocieze şi să facă schimb de idei. Dar nu se întâmplă aşa! Pentru că cineva acolo sus iubeşte prea mult puterea pentru a a face concesii. Chiar dacă, de fiecare dată, invocă aproape obsesiv interesul naţional.
Nu mai vorbim de consultările cu sindicatele. Păi, de câte ori s-a întânit Traian Băsescu cu sindicaliştii şi nu s-a întâmplat nimic? „Domnilor, la cafea se poate sta şi după serviciu”, am putea să ne revoltăm. Şi o facem. Fiecare în gând.
Aşa că aceste consultări sunt de câteva runde încoace consultaţii gratuite la Palatul Cotroceni pe care le primesc PD-L, UDMR, UNPR şi celelalte minorităţi.
Cineva mai face şi muncă de caritate în România!

Învăţătoarea Cristina Anghel a intrat în greva foamei acum 2 luni. De atunci s-a ales cu promisiuni şi indiferenţă. Ministrul a luat la cunoştinţă, a vizitat protestatarul. (cu ce folos?). Protestul prin greva foamei este interzis de putere din motive economice. Se poate  muri că bani pentru profesori nu sunt. (dar pe dvs cine v-a educat domnule Videanu, domnule Funeriu?). În acest caz nu mai avem de a face cu persecuţii politice, ci cu indiferenţă faţă de condiţia umană, faţă de dreptul de a fi fericit în propria ţară. Se mai respectă art 47. Al. 1 din Constituţia României? Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.

CE NE SPUNE MINISTRUL FUNERIU

“Învăţătoarea din Caracal se află în greva foamei pentru că nu i s-a acordat creşterea de 50 la sută. Am vizitat-o sâmbătă, am avut o discuţie foarte lungă cu dânsa, i-am înţeles motivele, i le respect. Am încercat să vedem exact care sunt soluţiile legale referitoare la revendicările pe care le face, am discutat şi cu prefectul judeţului Olt. I-am explicat o serie de elemente, inclusiv cele referitoare la grila de salarizare, am avut o discuţie foarte lungă. Sper ca doamna învăţătoare să fi înţeles că ministrul Educaţiei este alături de profesori, aşa cum este alături de elevi, şi de părinţi. Am discutat şi duminică, telefonic, şi monitorizez foarte îndeaproape situaţia”, a declarat Funeriu.

CE NE SPUNE ADRIEAN VIDEANU!

“PDL cred că a făcut demersul corect. Ministrul Educaţiei care are responsabilitatea din acest punct de vedere a fost şi este în contact cu doamna în ideea de a găsi soluţii”, a spus Videanu.

“Datoria Guvernului este aceea de a discuta permanent şi a-i convinge pe cei care sunt în astfel de situaţii că soluţia intrării în grevă nu rezolvă problema. Dacă nu ai de unde să dai să rezolvi această problemă va trebuie să faci eforturile de explicare astfel încât fiecare să înţeleagă, pentru că fiecare are o problemă personală. La urma urmei, ce ar fi ca 22 de milioane de români să intre în greva foamei pentru rezolvarea problemelor? Nu este aceasta o modalitate”, a mai susţinut liderul PDL. (România Liberă)

CE NE POVESTEŞTE ALEXANDR SOLJENIŢÎN- Arhipelagul Gulag I, pg 386-388.

“Credinţa naivă în forţa pe care o are greva foamei am moştenit-o din experienţa şi din literatura trecutului. Dar greva foamei este o armă pur morală, ea presupune că temnicerul mai păstrează pe undeva un dram de conştiinţă. Ori că se teme de opinia publică.  Doar atunci greva foamei este puternică.

Temnicerii ţarişti erau încă nişte dulci copii: dacă un deţinut intra în greva foamei, se alarmau, se agitau, îl îngrijeau, îl duceau la spital.”

(…)Începând cu deceniul al patrulea se produce o cotitură radicală în concepţia oficială referitor la greva foamei. Chiar şi astfel de greve prizărite, izolate, pe jumătate înăbuşite de fapt, la ce folosesc statului? Nu ar fi ideal ca deţinuţii să nu aibă voinţa lor şi să nu ia hotărâri de capul lor? Pentru ei gândeşte şi decide administraţia! De bună seamă că doar asemenea deţinuţi pot exista în noua societate. Şi iată că începând din secolul al patrulea au încetat să mai primească cereri legitime pentru greva foamei. Greva foamei ca mijloc de luptă nu mai există! au anunţat-o pe Ekaterina Oliţkaia, în anul 1932, şi i-au anunţat şi pe alţii. Puterea a interzis greva foamei – şi basta!(…)”

Care e diferenţa dintre cele două femei din timpuri atât de diferite?

Ekaterina Oliţkaia- şi-a obţinut după 19 zile cererile.

Cristina Anghel a obţinut după 2 luni – nimic.

Orice greşeală are o justificare în faţa opiniei publice. Orice justificare este legitimă şi adevărată. Prin orice mijloace, prin toate forţele, prin toate vocile.

Este una dintre  mizele pe care partidele politice le urmăresc în momente dificile. Să se scuze cât mai bine şi să-şi acopere cât mai frumos urmele lăsate în nisipul fin. Demisia este o ruşine, recunoaşterea greşelilor este un păcat.

PD-L a gafat din nou. De data asta inconştient. Deputaţii PD-L au votat ca o turmă purtată prin văile legislativului de un cioban orb.

Ceea ce este senzaţional în această situaţie este că au avut curajul să recunoască că au greşit. Era şi imposibil să facă altfel. De data asta nu au mai existat alte explicaţii.

Diferenţa dintre greşelile de până acum ale PD-L, ale lui Emil Boc, ale Preşedintelui, ale întregii grupări democrat-liberale şi cea a turmei gregare din Parlament este de la cer l-a pământ.

Majoritatea gafelor  democrat-liberale au fost făcute conştient (furăciunea din Parlament) sau din lipsa unei expertize guvernamentale într-ale politicilor publice (includ toate măsurile nefericite care au şubrezit societatea).

Faptul că parlamentarii democrat-liberali au votat în cor o lege care nu poate fi susţinută economic (varianta lor) alături de PSD şi PNL denotă un fel de prostie inconştientă. Aici nu este numai vina liderului, aşa cum doamna Turcan şi alte voci care probabil nu-l înghit pe Mircea  Toader, încearcă să ne convingă.

Este vina fiecărui parlamentar PD-L care, preocupat mai mult de soarta proprie sau de cum să scape mai repede de scaunul incomod din Parlament, nu a ştiut ce a votat. Dacă acest mod  inconştient de lucru este o practică frecventă să înţelegem că numai liderii de grup sunt responsabili pentru calitatea legilor?