un blog de
Cosmin Dima

Conflictul Geoană vs PSD este fără îndoială unul de tip lose-lose. Nu câştigă nici PSD, nu câştigă nici Geoană.

Să vedem câteva concluzii şi întrebări:

Conflictul dintre PSD şi Mircea Geoană a blocat coerenţa USL. Cel mai probabil USL nu va fi afectat, însă Victor Ponta şi-a proiectat o imagine violentă demnă de pregătirea de procuror. Interesant de comparat simpatia publicului faţă de Victor Ponta vs cea faţă de Mircea Geoană.

Interpretările diverse ale mai marilor din PSD au stricat armonia social-democrată afişată în primul nivel al deciziei politice.

Poziţia de autoritate a lui Victor Ponta a fost în mod crunt dominată/umbrită/afectată de către foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Aceştia au intrat cu picioarele în cercul autorităţii actualului preşedinte. Scandalul are tendinţa de a se propaga vertical, spre organizaţii.

Principalul aliat al lui Mircea Geoană în lupta cu PSD a fost, fără îndoială, Regulamentul Senatului şi interpretarea dată de PSD termenului de înlocuire, în locul celui de revocare. Prietenii s-au abţinut, mai puţin Marian Vanghelie care şi-a jucat rolul. Stă la pândă şi aşteaptă să trosnească ceva.

Pentru executarea lui Mircea Geoană nu au existat argumente politice (de insubordonare) sau instituţionare (de violare a Regulamentului Senatului) credibile.

Mircea Geoană rămâne un personaj cu influenţă în interiorul PSD, dovadă că liderii social-democraţi nu au reuşit după mai mult de o săptămână de scandal politic să-şi impună decizia. Poate apar surprize la CEX al PSD. Sunt ceva zvonuri.

Mircea Geoană ar fi primul şef al PSD care ar fi exclus din partid.

Îşi va da Victor Ponta demisia dacă Mircea Geoană nu va fi exclus din partid?

Parlamentul, în toate ţările democratice, nu este numai o instituţie politică cu atribuţii constituţionale în legiferare sau control guvernamental, şi nicio instituţie rigidă, cu parlamentari leneşi şi hrăpăreţi sau cocoşată de birocraţie. Parlamentul este, fără îndoială, şi un comunicator politic. Motivele sunt importante şi la îndemână. Dar, mai presus de toate, important este să ai ce comunica.

Fără această funcţie, nimeni nu ar şti ce se întâmplă cu procesul de legiferare, cu parlamentarii, cu dezbaterile politice dintre grupuri, cu relaţia dintre executiv şi legislativ, cu stadiul procesului legislativ, cu spectaculoasele cariere ale unor lideri politici sau cu orice fel de acţiune parlamentară.  Am fi din nou în faţa unei caste politice care să se autogenereze şi autopropulseze, în care problemele s-ar tranşa prin lupta de culise, adică am reinventa instituţia comunistă de tristă amintire, Marea Adunare Naţională unde interesul public era interesul partidului şi invers.

Îndeplinirea acestei funcţii este vitală nu numai pentru procesul de comunicare politică care priveşte relaţia dintre aleşi şi cetăţenii reprezentaţi sau dintre parlamentari şi jurnaliştii responsabili de diseminarea pe verticală a informaţiilor, ci şi pentru întregul ansamblu instituţional democratic. Căci, democraţia presupune şi existenţa unui flux de comunicare continuu între cetăţeni şi instituţii şi invers.

Parlamentul României este parte a unui proces de comunicare diferit şi specific

În primul rând, identificarea factorilor care influenţează procesul de conunicare este destul de sensibilă. Dintr-un motiv destul de simplu. Legislativul, pe lângă alte instituţii, Guvern, Primării, Consilii Judeţene, este depersonalizat. El reprezintă multitudinea intereselor politice şi cetăţeneşti şi nu  vorbeşte pe o singură voce. Liderii grupurilor parlamentare, senatorii şi deputaţii luaţi în mod individual, preşedinţii celor două camere, membrii Birourilor Permanente, toţi aceştia sunt actori care influenţează procesul de comunicare în mod constant şi permanent. Ei au interese divergente, de partid, personale sau facţionale.

Ce ar trebui să transmită Parlamentul României cetăţenilor şi cum? Încredere, integritate, act  legislativ de calitate, transparenţă, reprezentare de interese publice şi de grup. Câte dintre acestea sunt cu adevărat îndeplinite? Despre încredere ştim că este la pământ, cei acuzaţi de corupţie sunt hipermediatizaţi, deci generalizarea este un pericol incontrolabil, actul legislativ este împănat cu destul balast  (acele iniţiative legislative penibile care nu au nicio relevanţă pentru nimeni – exemplele sunt numeroase) încât procesul legislativ să fie îngreunat în mod inutil. Câţi dintre cetăţeni se simt aproape de parlamentarul lor? Câţi dintre ei se mai simt reprezentaţi de ei? Sunt întrebări ale căror răspunsuri le putem găsi în rata de participare la vot.

Încrederea scăzută în instituţia Parlamentului este şi un efect al lipsei de identificare a instituţiei cu o persoană, cu un om politic

Pentru o parte bună a indivizilor, Parlamentul este instituţia unde sunt adunaţi din mai multe partide indivizi care dorm în timpul serviciului şi care cheltuiesc fără justificare banii poporului. Şi cu un ajutor consistent din partea mass-media, încrederea a ajuns sub un prag critic de nouă procente.

Politica românească este, fără îndoială, puternic persoanalizată, ceea ce face ca Parlamentul să se resimtă din acest punct de vedere. Mircea Geoană şi Roberta Anastase nu reprezintă în discursul politic în mod specific nici Senatul şi nici Camera Deputaţilor, ci mai degrabă partidele din care fac parte. Funcţiile pe care le deţin sunt, mai ales, generatoare de influenţă  în interiorul partidelor  şi de control al agendei legislativului.

Activitatea curentă de conducere a şedinţelor de plen este o componentă care fie serveşte interesele puterii, ale Guvernului, fie pe cele ale opoziţiei, în funcţie de majoritatea existentă în Birourile Permanente ale celor două Camere.  Cu alte cuvinte, niciunul dintre cei doi şi nici cei care i-au precedat nu s-au străduit să îmbunătăţească imaginea Parlamentului. Problema este că nici nu aveau cum, singuri de capul lor.

Cine îşi asumă responsabilitatea pentru cele nouă „procentuţe” de încredere? Mircea Geoană? Roberta Anastase implicată în scandalul numărătorii voturilor? Ceilalţi foşti preşedinţi? Birourile de conducere ale celor două Camere din care fac parte toate partidele? Răspunsul cel mai la îndemână este bineînţeles: clasa politică cu parlamentarii ei cu tot. Adevărul nu este departe.  Problema rămâne în ceea ce priveşte asumarea responsabilităţii. Dacă marea majoritate a parlamentarilor nu conştientizează că instituţia pe care o reprezintă este la pământ în ceea ce priveşte încrederea, înseamnă că democraţia reprezentativă este un doar o închipuire în mintea idealiştilor.

Unul dintre paradoxurile democraţiei ce ţine de relaţia dintre parlamentari şi instituţia pe care o reprezintă este că media încrederii pe care aceştia o au în colegiile lor este mai mare decât cea pe care o are Parlamentul în colegiile lor.

Cum se poate explica acest paradox? O primă ipoteză ar fi aceea pe care am prezentat-o mai sus, a lipsei de identificare cu un anumit personaj. După 1989, instituţiile democraţiei au suferit în ceea ce priveşte încrederea populaţiei în ele.

Comunicarea are şi ea rolul ei. Asigură informarea, promovează practicile democratice şi asigură o transparenţă a actului legislativ. Câtă informaţie ajunge, în mod constant, la cetăţeni, astfel încât ei să fie informaţi cu privire la activitatea legislativă? Este imposibil de spus cu certitudine. Probabil, atâta cât jurnaliştii pot acoperi în diversele publicaţii pe care le reprezintă şi, probabil, atâta cât cetăţenii din proprie iniţiativă intră pe site-urile Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru a se interesa în mod particular de anumite legi. Şi atâta timp cât parlamentarii prin acţiunile individuale alimentează procesul de comunicare prin discuţii, informări, audienţe în cadrul birourilor parlamentare din plan local.

Forţa de comunicare a Parlamentului este fragmentată pentru că acţiunea politică parlamentară este fragmentată.

Este normal să fie aşa. Căci partidele politice aflate la guvernare încearcă să-şi pună în aplicare viziunea politică. Partidele de opoziţie încearcă să o combată. Ceea ce nu este normal este ca atunci când anumite legi sunt de esenţiale, opoziţia să nu voteze acele legi numai din principiu.

Să luăm un exemplu la îndemână. Toate partidele politice au consfinţit că regionalizarea şi modificarea Constituţiei sunt două proiecte care necesită implementare imediată. Cele două proiecte nu se pot pune în aplicare căci USL şi PD-L şi UDMR au viziuni diferite. Cum se va face regionalizarea şi cum se va putea modifica Constituţia dacă actorii politici relevanţi au păreri puţine şi fixe? Când va exista o super majoritate de două treimi? Nici după alegerile din 2012 nu se previzionează o astfel de majoritate.

Sunt situaţii clare când conflictele politice trebuie lăsate deoparte. Numai aşa parlamentarii pot ajunge la un consens. Din păcate, în general astfel de gesturi sunt legate de problematica europeană, de  tratatele internaţionale şi de subiecte care ţin de relaţia UE-România. Înaintea împlinirii procesului de aderare a României la Uniunea Europeană, clasa politică s-a coalizat şi a mers pe un consens politic fără precendent.

Dosarul Schengen este cel mai recent exemplu în care Parlamentul a avut o poziţie comună cu privire la un subiect de interes major pentru cetăţenii români. Va modifica această poziţie gradul de încredere a românilor în Parlamentul României? Puţin probabil. Şi nu pentru că nu ştim proporţia celor care au conştientizat implicarea legislativului în această chestiune, ci pentru că astfel  de îninţiative sunt destul de rare.

Biroul Permanent al Senatului a decis să organizeze periodic întâlniri cu miniştrii Guvernului pe teme interne şi externe. Un demers lăudabil. Problema este dacă aceştia se vor conforma sau nu. Dacă miniştrii nu vin, ce fel de mesaj transmite Parlamentul? Evident unul pe care îl ştim, de slăbiciune în faţa Executivului, deşi Guvernul răspunde în faţa Parlamentului. Să nu mai vorbim de comisiile de anchetă din Parlament, unde se fac simple jocuri de imagine.

Îmi stă pe creier modul în care povesteşte Tony Blair în cartea sa autobiografică, „O călătorie. Viaţa mea în politică” cum cele 30 minute pe care trebuia să le petreacă în Parlament pentru Întrebările pentru Prim-ministru în fiecare săptămână l-au marcat într-atât de mult încât şi după terminarea mandatelor, în fiecare miercuri simţea cu înfrigurare sentimente reci. Emoţiile pe care le avea în momentul în care participa în sala Camerei Comunelor erau colosale, coleşitoare şi te puteau distruge. Da, este altă democraţie, este altă organizare instituţională, alte tradiţii.

În ceea ce priveşte Parlamentul României un lucru este destul de clar, fără substanţă, fără activitate legislativă de calitate, fără un comportament politic înţelept activitatea de comunicare este limitată.

publicat pe www.spunesitu.ro

Cabinetele de coaliţie funcţionează după alte principii decât cele monocolore, în ceea ce priveşte comunicarea politică intraguvernametală, dar şi cea externă. Transmiterea mesajului unitar centrat pe un program de guvernare trebuie coroborat cu mesajele politice specifice fiecărui partid. Logica acestui paradox, al comunicării duble, ţine de faptul că partidele aflate în coaliţie trebuie să-şi menţină suportul popular propriu pentru a putea candida cu succes şi după finalizarea mandatului. În general, problemele şi disputele interne intervin spre sfârşitul mandatului când fiecare partid, după calcule proprii, încearcă să se salveze.

Dacă în SUA şi Marea Britanie comunicarea politică guvernamentală se face cu ajutorul profesioniştilor şi este un sport de mult timp împământenit, în România, liderii cabinetelor au aplicat o logică inversă. Mai întâi şi-au văzut încrederea şi credibilitatea la pământ şi abia apoi au apelat la o echipă de imagine care să încerce să repare ceea ce stricaseră în mod inutil.

Se ştie că Tony Blair a beneficiat tot timpul de consiliere politică şi de imagine, Philip Gould, gurul personal în sondaje şi Alastair Campbell (directorul de comunicare şi strategie) fiind doi dintre cei mai importanţi consilieri. Nu mai vorbim de ce fel de consiliere politică şi de imagine primesc preşedinţii americani şi de „obsesiile” acestora cu privire la sondajele de opinie.

De exemplu, preşedinţia lui Reagan a stabilit şapte principii de management al ştirilor: „planifică în avans, stai în ofensivă, controlează traficul de informaţie, limitează accesul reporterilor la Reagan, vorbeşte pe subiecte pe care Casa Albă vrea să vorbească, vorbeşte la unison, repetă acelaşi mesaj de mai multe ori[1]”. Cu alte cuvinte masa „ostilă” a jurnaliştilor care preiau informaţia guvernamentală a fost tratată ca la război, cu strategii, tactici, resurse. Controlul ştirilor şi strategiile de comunicare sunt prioritare.

La noi toată lumea este specialistă în toate. Nu găseşti un politician – evident cu excepţiile de rigoare – care să nu-ţi spună că ştie el foarte bine cu trebuie făcute lucrurile.Comunicarea politică făcută după ureche o găseşti la tot pasul.

Cabinetul Boc are deja o istorie. O istorie ce îmbină cu succes problemele guvernamentale vitale cu tragi-comicul, gafele cu victoriile. Unicitatea modului de comunicare politică vine din relaţia specială pe care premierul Emil Boc o are cu preşedintele Traian Băsescu. Nu de puţine ori au fost momentele când Traian Băsescu a fost comunicatorul Guvernului sau când i-a trasat obiective sau i-a rescris agenda.

Nici cabinetul Boc nu a scăpat de probleme când a trecut la capitolul comunicare. Este adevărat că orice guvern se erodează cu timpul. Cabinetul Boc nu este o excepţie. Ba chiar este un exemplu, de cum se poate eroda încrederea într-un guvern în timp record. În 2010, la jumătatea mandatului, potrivit unui sondaj IRES, Guvernul avea o cotă de încredere de 9%, cea mai mică cotă de încredere a unui guvern postdecembrist. Cu toate acestea modul în care transmiţi mesajele către cetăţeni şi mass-media, forma acestora, contează, uneori, la fel de mult ca şi conţinutul lor.

Reţeta eşecului Cabinetului Boc a fost mai complicată ca o reţetă culinară: comunicare politică defectuoasă, neunitară, pe mai multe voci, asociată cu un lider guvernamental slab din punct de vedere politic şi fără personalitate, amestecată cu imixtiunea preşedintelui în treburile Guvernului, preluarea şi promovarea de către acesta a mesajelor care în mod normal aparţin executivului, cu efect public imediat de depersonalizare, gafe individuale ale miniştrilor. Peste toate acestea, s-au suprapus şi acţiunile nepopulare de tăiere a salariilor bugetarilor şi scăderea nivelului de trai al românilor, ca urmare a crizei economice şi financiare mondiale, care au pus capac încrederii.

Relaţia deficitară cu mass-media, moştenirea lui Traian Băsescu

Cabinetul Boc a preluat ostilitatea pe care Traian Băsescu a exersat-o timp îndelungat cu presa. Comunicarea cu mass-media a fost scurtcircuitată încă de la începutul celui de-al doilea mandat prezidenţial. Televiziunile private, devenite între timp partizane opoziţiei preşedintelui au rupt cu desăvârşire comunicarea cu Guvernul după ieşirea de la guvernare a PSD în 2009 şi învestirea unui nou cabinet Boc. În plus, o decizie neinspirată a conducerii PD-L a interzis miniştrilor să mai participe la emisiunile televiziunilor lui Vântu şi Voiculescu. Activitatea Guvernului a fost preluată, dar mesajele au fost modificate, exagerate, trunchiate.  Pe lângă acestea s-au mai adăugat şi gafel individuale.

Odată cu scurtcicuitarea comunicării dintre executiv şi mass-media Guvernul a trebuit să-şi adapteze comunicarea. Astfel, sarcina de comunicator i-a revenit lui Traian Băsescu, devenit între timp purtătorul de cuvânt al Guvernului. Mesajul a fost transferat unui actor cu o credibilitate şi o capacitate de luptă politică superioare. Subordonarea executivului a fost mascată şi tradusă opiniei publice de către liderii  politici ai PD-L prin „parteneriat cu preşedintele”. O formulă oarecum inspirată, căci putea justifica lipsa de virilitate politică a premierului. Parteneriat în sus, parteneriat în jos şi toată neputinţa Guvernului a fost pusă sub preş.

Ca şi modalitate de apărare împotriva strategiilor de discreditate imaginate cu succes de către mass-media private, executivul a reacţionat asociindu-se campaniei de discreditate a televiziunilor. Au fost acuzate de partizanat, de populism şi deformare a imaginii reale a acţiunilor Guvernului. În plus, campania anti-Voiculescu şi anti-Vântu a simplificat adversarul şi l-a   personalizat.

Lăsat cu puţine alternative de comunicare televiziunea publică a devenit portavocea acţiunilor şi discursurilor prezidenţiale şi guvernamentale. Interviurile de la TVR cu Traian Băsescu au devenit lungi monologuri, prin care cei doi îşi asigură un canal sigur şi loial de transmitere a mesajelor. TVR s-a transformat într-o redută în care asedierea Guvernului este interzisă.

Pe lângă procesul de adaptare reciprocă, în care Guvernul şi mass-media se adaptează continuu la strategiile celeilalte părţi,  comunicarea guvernamentală tinde să fie o continuare a comportamentului partidelor din campaniile electorale. Produsul guvernamental trebuie să fie vândut. Politicile trebuie îmbrăcate cât mai bine, iar mesajul care trebuie transmis nu are voie să fie confuz, lung.

Configuraţia coaliţiilor generează o comunicare neunitară

Configuraţia politică a Guvernului, coaliţie a două partide PD-L şi UDMR plus un apendice indispensabil, alternează un sistem de comunicare când eterogen, când unitar. Eterogenitatea mesajelor reiese din bazinele electorale diferite ale celor trei partide şi identităţile politice pe care acestea şi le asumă. Unitatea mesajului, la nivel guvernamental, mai ales în cazul cabinetelor de coaliţie, ar trebui să reprezinte întotdeauna regula.

Pe de o parte, PD-L încearcă să se adreseze în mod constant unui electorat de dreapta, deşi nu a avut niciodată probleme, mai ales la nivel local, „să fure” din electoratul PSD, PNL, PRM sau PC.  Cu alte cuvinte mereu a ţintit un suport mai larg. Confruntat cu o serie de restricţii bugetare, economice şi financiare, PD-L a fost principalul partid care a fost taxat de către populaţie. Lipsa de credibilitate a premierului Emil Boc şi incapacitatea de a fi un comunicator înrăit a transferat misiunea de a comunica reducerile salariale şi restricţiile bugetare către Traian Băsescu.

În ceea ce priveşte UDMR, acesta trebuie să ţină cont de pretenţiile propriului electorat şi să fie sensibil la nevoile acestuia. În ciuda guvernării şi a faptului că este părtaş la toate deciziile de austeritate costurile politice ale UDMR au fost mai mici decât cele ale PD-L. Explicaţia este simplă. UDMR nu trebuie să fie neapărat un comunicator bun pentru propriul electorat, ci trebuie să-i fie fidel.

UNPR nu a ezitat să joace ca alternativă la PSD într-un Guvern de centru-dreapta. Comunicarea politică a „trădătorilor” a mers pe cartea interesului naţional şi a mesajelor de stânga. Protecţia pensiilor, relaţia cu sindicatele şi alte măsuri asociate partidelor de stânga nu au avut succesul scontat. UNPR rămâne la mâna PD-L să deservească interesul naţional.

Gafele şi  „succesurile” membrilor executivului se contabilizează mai puţin

Deşi televiziunile nu ratează niciodată să taxeze gafele şi ieşirile în decor ale miniştrilor sau ale lui Emil Boc, astfel de acţiuni nu au repercursiuni negative majore pentru actorii în cauză. Mai mult, ele sunt contabilizate ca şi o formă de publicitate.

Logica promoţională şi-a făcut repede adepţi printre membri marcanţi ai Guvernului. Elena Udrea este un exemplu de logică promoţională cum nu s-a mai făcut până în acest moment la noi. Elena Udrea se vinde bine, iar televiziunile cumpără tot ce se poate. Cu un amestec de penibil şi curaj, a reuşit să iasă în faţă. Ministerul pe care îl conduce este un fel de stat în stat în sistemul de comunicare al PD-L şi al Guvernului. Şi-a creat notorietate cum a putut. A croşetat, a dat cu mătura, a scos bileţele, şi-a cumpărat rochie de mii de euro, a folosit orice eveniment pentru a se face cunoscută şi remarcată. A reuşit să-şi contureze o imagine negativă în opinia publică. Dar a reuşit să-şi ia colegiul de deputat din Bucureşti din primul tur.

Exemple cu diverse gafe ale miniştrilor sunt la îndemâna oricui. Fostul ministru al muncii Mihai Şeitan a încercat o serie de bâlbăieli cu privire la tăierea salariilor, care ulteriror l-au costat chiar funcţia. Sebastian Vlădescu şi Radu Berceanu au fost atât de sinceri încât s-au regăsit ulterior pe lista celor remaniaţi. Nu mai are rost să discutăm de cele ale lui Funeriu şi chiar ale premierului.

Ideea este că astfel de momente penibile nu duc la distrugerea carierei politice, cel mult la o remaniere. Ele rămân referinţe pentru show-urile de televiziune şi mai puţin în memoria colectivă.

Vom avea parte de o strategie de redresare?

Ultima perioadă ne arată un Emil Boc mai sigur pe el, cu mesaje bine pregătite şi focalizate pe subiecte guvernamentale sau pe proiecte poltice esenţiale pentru PD-L.  Să asistăm la o regenerare a încrederii în Emil Boc şi în al său Guvern?

M-am născut în Est. La revoluţie aveam aproape şapte ani. Ca mulţi alţi tineri nu am trăit sub comunism decât o scurtă perioadă. Despre starea de spirit din acele vremuri nu ştiu aproape nimic. Nu am coşmaruri din epoca trecută, căci pentru mine democraţia nu a fost un vis. Nu simt frică şi teamă. Nu ştiu ce înseamnă cenzura, căci mă pot exprima liber. Nu-mi impune nimeni ce să fac şi cum să gândesc. Nu mă simt copleşit de umbre.

Cărţile, articolele, interviurile, discuţiile, imaginile, arhivele naţionale sau externe sunt cele ce-mi întregesc puzzle-ul complicat al perioadei comuniste. Înţelegerea faptelor, a mentalităţii de atunci, a comportamentului politic şi social din trista perioadă este necesară. Ea duce – chiar dacă au trecut aproape 22 de ani de la căderea comunismului – la descifrarea unor atitudini sau comportamente politice şi sociale din prezent. Indirect, comunismul încă afectează societatea, pe mine, pe cei care s-au născut prea târziu ca să-l cunoască. „Pentru mine comunismul nu este absent, este prezent” spunea Marius Oprea recent.  Pentru mine, comunismul nu este prezent, dar reziduurile lui încă ne bântuie, ne iradiază, ne afectează.

Amintirile sunt vagi şi puţin traumatizante: ritualul cozilor de la aprozarul de peste drum pentru a apuca câteva banane verzi; indignarea pentru „evaporarea” din librării a jucăriilor abia aduse; vizitele părinţilor mei în garaj pentru a asculta „acel” post de radio, Europa Liberă; tabloul „Marelui Cârmaci” din faţa clasei; nedumerirea că nu am mai ajuns pionier; privitul ecranului alb-negru al televizorului la oameni care protestau strânşi în grupuri mari, care alergau pe străzi şi, mai ales, la aceia morţi, dezbrăcaţi, puşi unii lângă alţii cu faţa în sus.

Comunismul a căzut atunci, în cea perioadă. A urmat o altă viaţă marcată profund de cea în care m-am născut, tranziţia către democraţie. Oficial, propaganda şi-a întrerupt activitatea, ideologia comunistă nu a mai fost doctrină de stat, rolul conducător al Partidului Comunist a încetat, eşalonul doi a rămas la putere, Securitatea s-a ascuns acolo unde nimeni nu ştia să caute, stigmatul condiţiei a rămas. Un stigmat resimţit pe deplin de cel care s-a născut în Est într-o perioadă bolnavă. O boală care a afectat iremediabil societatea românească, atrofiată, paralizată, coruptă, incorectă, supusă unei stări de convalescenţă, parcă eternă.

Condiţia societăţii noastre de astăzi nu este una predestinată. Ea vine din trecut. Un trecut în care încercam, în mod galopant, să ajungem occidentul din urmă. Dar, din nefericire, procesul a fost brusc întrerupt. Am involuat. Estul comunist şi Vestul capitalist s-au despărţit iremediabil până în 1989. În partea de est au fost marcate destine, au murit milioane de oameni. Cea mai mare parte a rămas însemnată pe viaţă. Noi, cei care doar ne-am născut atunci, tragem ponoasele, deşi ne bucurăm din plin de avantajele pe care Vestul le-a avut din totdeauna.

EST versus VEST

Estul comunist şi Vestul capitalist au o istorie recentă. Aceasta începe imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Deşi pacea ar fi fost starea firească după 9 mai 1945, plaga comunistă va cuprinde estul, iar vestul va fi mereu un pod prea îndepărtat.

Discursul lui Churchill de la Fulton, Missouri, unde venise să-şi ridice un premiu, descria o realitate, ce avea să fie luată în seamă abia peste un an de toţi liderii din Vest, dar care, în fond, avea să ţină o jumătate de veac: “De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o Cortină de Fier a coborât de-a curmezișul continentului. În spatele acestei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa Centrală şi Răsăriteană (…)”. Au urmat momente politice şi militare cruciale ca Zidul Berlinului ridicat în 13 august 1961, Ostpolitik în 1969, Doctrina Brejnev, Acordurile de la Helsinky din 1975 şi Iniţiativa de Apărare Strategică, lansată de Roland Reagan în 1983 care au adâncit şi mai mult falia creată între Est şi Vest. URSS avea să ţină sub cizma Armatei Roşii jumătate de Europă.

Astăzi, Estul comunist şi Vestul capitalist nu mai există. Primul a dispărut în 1989, atunci când Cortina de Fier s-a ridicat, când Războiul Rece s-a încheiat, când Kremlinul, măcinat de probleme economice grave, şi-a luat mâna „protectoare” de pe ţările satelit, când doctrina Brejnev a fost contestată, când popoarele din Centrul şi Estul Europei şi-au recâştigat libertatea.

Înainte de căderea comunismului, Estul şi Vestul aveau semnificaţii politice, militare, economice, culturale şi ideologice diferite. Estul însemna unic partid comunist conducător şi violarea continuă şi constantă a drepturilor omului, Pactul de la Varşovia şi poliţie politică, economie centralizată planificată şi sărăcie, cenzură şi propagandă, ideologie marxist-leninistă. Vestul însemna pluralism politic şi respectarea drepturilor omului, economie de piaţă şi prosperitate, NATO, libertate culturală şi artistică, democraţie.

Acum, în Est, comunismul nu mai există. Semnificaţiile avute între sfârşitul anilor `40 şi sfârşitul anilor `80 au fost înlocuite de cele ale Vestului la care Estul a visat dintotdeauna. Cu toate astea, Estul a rămas în urmă şi a căpătat acum alte semnificaţii. Corupţie endemică, instituţii slabe, politicieni iresponsabili şi calificaţi la locul de muncă, lipsa unor elite politice, economice şi culturale credibile etc. sunt câteva din neajunsurile cu care s-au confruntat după 1989 toate ţările ieşite de sub tutela Kremlinului.

A te naşte în Est este ca şi cum ai nutri etern speranţa de a evada din provincie către centru, ca şi cum ai depinde de un frate mai mare educat, care mereu va avea ceva să te înveţe. Ori de câte ori îţi vei pune întrebarea dacă vei reuşi vreodată să-l ajungi, să-l întreci, să-l depăşeşti şi să fii mai bun ca el, vei realiza că este imposibil. Căci fratele mai mare s-a născut înaintea ta. Destinul ţi-a fost potrivnic. Fratele mai mare a trăit dincolo de zidul care a despărţit familii, oameni ai aceluiaşi popor, oameni ai aceluiaşi continent, oameni ai aceleiaşi culturi.

Unii spun că trecerea timpului este soluţia miraculoasă şi că nu este decât o problemă de generaţii. Cu alte cuvinte, nu trebuie decât să aşteptăm, căci comunismul va dispărea de la sine. Nu va rămâne pentru generaţiile viitoare decât un ev întunecat modern.

Dar şi această speranţă pare a fi năruită de atitudinea noastră faţă de comunism. Jumătate dintre români cred că în comunism se trăia mai bine. La care se mai adaugă un procentaj semnificativ de tineri sub 20 de ani care cred asta. Cine să ne mai înţeleagă?

Ce am moştenit de la comunism?

România nu este doar ţara în care totul pare a fi posibil. România este şi ţara în care deciziile politice, politicile publice, iniţiativele sociale, culturale sau de orice altă natură iau forme concrete cu maxime întârzieri. Poate că „a face lucrurile cu întârziere” este tot o caracteristică a noastră, a românilor, parte a năravurilor moştenite din comunism. Sau poate că voinţa politică a liderilor postcomunişti, anihiliată de către scheletele pe care încă le mai poartă în dulapuri sau prin sertare, a rămas neschimbată.

La fel de bine România este ţara în care totul se politizează. De la numiri şi până la iniţiative, totul are o miză politică. În societatea românească nici măcar nu mai este surprinzător să te îndoieşti de unele iniţiative care par a îndrepta România pe un drum mai bun. Să fii sceptic a devenit o regulă. Să nu crezi reprezintă normalitatea.

Nici speranţa nu mai are farmecul ei. Cum să mai speri atunci când ştii că în România lucrurile nu au finalitate? Sau finalitatea este la fel de îndepărtată ca şi trecutul?

Unele indecizii au afectat traseul societăţii româneşti în mod irecuperabil. Legea lustraţiei (adoptată de Senat în aprilie 2006, iar de Camera Deputaţilor, abia, pe 19 mai 2010!, deci la 21 de ani de la căderea comunismului) şi condamnarea comunismului (din 18 decembrie 2006), nu au mai putut schimba nimic substanţial. Timpul celor două acţiuni expirase de mult. Oricum, putem spune că le-am bifat măcar. Am fost şi de data aceasta originali într-un mod absolut nefast.

Societatea românească trăieşte încă în Est. Este Estul Postcomunist, original, modelat şi dresat de regimul comunist. Nu este de mirare că majoritatea tinerilor încearcă să plece şi să se realizeze în Vest. Nu te mai opreşte nimeni la graniţă, căci graniţe „nu mai există”. Uniunea Europeană a fost visul interzis în comunism. Acum poţi să pleci în Vest şi să încerci să scapi de stigmatul căpătat în Est. Poţi să fugi şi să uiţi de responsabilitatea pe care ai avea-o faţă de societatea în care te-ai născut. Poţi să fii liber să negi că te-ai născut în Est. Problema este, cine te crede?

Deschiderea unui Muzeu al Comunismului la Bucureşti naşte controverse. Ce intenţii se ascund  în spatele acestei iniţiative? De ce abia acum interesul pentru un demers care ar fi trebuit să înceapă în decembrie 2006, imediat după ce preşedintele a condamnat comunismul în Parlament? Are vreo legătură cu anul electoral care se apropie? Este o încercare a PDL de a-şi „repera” onoarea pierdută după gafele lui Traian Băsescu şi de a recâştiga fidelitatea intelectualilor anticomunişti?

Ce crediblilitate are un asemenea demers, dacă nu avem nici măcar o lege a lustraţiei? Marius Oprea, fost director al Institutului pentru cercetarea Crimelor Comunismului crede că, atâta vreme cât niciun securist nu este la puşcărie, vorbim degeaba despre muzee ale comunismului.

„În momentul în care investigarea crimelor comunismului a devenit periculoasă, au hotărât să bage comunismul în muzeu”, declară pentru spunesitu.ro Marius Oprea, „Pentru mine, comunismul nu este absent, este prezent. Nu poate fi pus în muzeu. Chiar mă întreb: ce pot să pună în muzeu?” „Era important de foarte multă vreme să avem un muzeu al comunismului”, continuă Marius Oprea, „dar nu cred că Preşedintele Băsescu, sau Emil Boc, sau marele Tismăneanu, ştiu cum arată o sticlă de lapte din timpul comunismului, de exemplu. Ce pun în acel muzeu? Ce obiecte vor fi acolo? Care sunt artefactele? De unde le scot? Poate pe Ceauşescu împăiat. Mi se pare, pur şi simplu, o contrafacere grosolană, pentru că nu s-au preocupat niciodată de aşa ceva.”

De unde porneşti, când vrei să faci un muzeu al comunismului? De la victime. Le-aş da obiectele mele, pentru că am cules de la fiecare mort. Dar pe ei îi doare-n cur de victime

Era important de foarte multă vreme să avem un muzeu al comunismului, dar nu cred că Preşedintele Băsescu, sau Emil Boc, sau marele Tismăneanu, ştiu cum arată o sticlă de lapte din timpul comunismului, de exemplu. Ce pun în acel muzeu? Ce obiecte vor fi acolo? Care sunt artefactele? De unde le scot? Mi se pare, pur şi simplu, o contrafacere grosolană, pentru că nu s-au preocupat niciodată de aşa ceva.

Nu ştiu ca ei, cei de la Institut, să se fi interesat ei să facă rost de paturi de fier, de la închisori în care au murit deţinuţi politici. Nu ştiu să se fi preocupat de victimele comunismului. De unde porneşti, când vrei să faci un muzeu al comunismului? De la victime. Le-aş da eu obiectele mele, pentru că am cules de la fiecare mort. La unul am găsit, în opinci, o lingură şi o furculiţă. Astea sunt obiecte de pus în muzeu. Dar pe ei doare-n cur de victime. Ei se gândesc să facă un muzeu din poze. Este gargară pentru proşti, asta cu muzeul.

Cât timp am fost eu preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, am adunat, în pivniţa clădirii, tot felul de artefacte comuniste. Ligheane, o sticlă de lapte, de toate. Din perioada 1960-1980. Le-am lăsat acolo. Au dispărut, pentru că au fost aruncate. Şi acum, vor să facă muzeu. Din ce să faci muzeu? Nu sunt artefacte, nu sunt piese. Doi ani din viaţa mea i-am petrecut la cozi, la lapte, la zahăr. Aş vrea să văd o sticlă de lapte în muzeul lui Tismăneanu şi să explice ce era asta. Eu oricum nu cred că se va face. Să văd un muzeu al comunismului care să expună ce? Tablouri cu Lenin şi cu Ceauşescu şi cadourile primite de acesta şi de Dej?

Îl punem pe Ceauşescu împăiat? Ce pot să expună în Muzeul Comunismului, dacă nu au strâns obiecte, interviuri,  filmări? Ei s-au ocupat numai de simpozioane. Şi acum, nitam-nesam, vor  muzeu. Pur şi simplu reiterează un fel de cult al personalităţii. Asta nu are niciun fel de importanţă pentru istoria reală.

În momentul în care investigarea crimelor comunismului a devenit periculoasă, pentru diverşi, au hotărât să bage comunismul în muzeu. Comunismul este prezent. Pentru mine, comunismul nu este absent, este prezent. Nu poate fi pus în muzeu. Oprea mai crede că, atâta vreme cât niciun securist nu este la puşcărie, vorbim degeaba despre muzee ale comunismului.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului s-a transfomat într-un institut al nostalgiei pentru comunism

Ştii ce obiecte pot ei să pună? Cadourile lui Ceauşescu. Şi din nou, acest muzeu al comunismului va reuşi să facă o resuscitare a nostalgiei. Pentru că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului s-a transfomat într-un institut al nostalgiei pentru comunism.

Va fi un muzeu al nostalgiei comunismului. Vladimir Tismăneanu construieşte un mausoleu pentru părinţii lui şi cei la fel ca ei. Eu şi Vladimir suntem foarte buni prieteni şi îl respect pentru toată activitatea lui ştiinţifică. Dar este o diferenţă de viziune între mine şi el.

De ce a fost anunţată de Guvernul României şi nu de PD-L? Marius Oprea consideră că nu e normal ca anunţul privind înfiinţarea unui muzeu al comunismului a fost făcut de PDL şi nu de guvern. „Trăim într-o epocă în care anticomunismul este de partid şi de stat”, spune Oprea.

www.spunesitu.ro