un blog de
Cosmin Dima

Se scrie, se scrie şi se tot scrie despre o eventuală alianţă preelectorală dintre PSD şi ACD – PNL-PC. Eu aştept să văd nişte acţiuni concrete, nişte documente oficializate, parafate, înregistrate la tribunal. Mi-am propus să nu scriu despre implicaţiile acestei probabile alianţe dintr-un motiv destul de simplu, dar care se susţine dacă privim retrospectiv la diversele jocuri politice din ultimii douăzeci de ani.
Cred că sunt şanse mari ca această alianţă să nu se formeze. Depinde de câţiva factori: rezultatul negocierilor, măsurarea şi testarea unor tendinţe, percepţii ale ACD, PSD, ACD plus PSD (vorbim exclusiv de percepţie), programul comun (cotă unică sau progresivă? etc.), calmarea unor orgolii şi „îmblânzirea” dizidenţelor interne.
În schimb, este interesantă relaţia dintre PD-L şi UNPR.
Va merge PD-L singur în alegerile locale sau va forma cu UNPR o alianţă preelectorală ?  Asta e întrebarea.
Să vedem!
Deşi, Adrian Videanu a încercat să dea de înţeles că în PD-L există o cutumă cum că „alianţele preelectorale nu sunt benefice”, cu trimitere directă la Alianţa D.A exprimarea este pe cât de nefericită, pe atât de neadevărată istoric şi politic. În primul rând, Alianţa D.A a fost un mare succes preelectoral şi mai puţin postelectoral. Tocmai caracterul preelectoral al alianţei a dat forţa necesară şi a putut mobiliza energiile prin care Adrian Năstase a pierdut alegerile prezidenţiale. În al doilea rând, Alianţa D.A a adus alternativa la putere în condiţiile în care hegemonia PSD părea de neoprit. Din mai multe puncte de vedere alianţa dintre PNL şi PD a fost un succes. Şi ar fi putut rămâne, dacă Traian Băsescu nu ar fi avut o altă agendă ascunsă.
Deci, argumentul lui Videanu nu este decât o exprimare elegantă prin care nu invită UNPR alături de ei. Cât de mult vor vrea să priceapă Sârbu, Diaconescu şi Oprea rămâne de văzut.
Varianta „singur la drum” pe care ar merge PD-L pare cea mai indicată.
1.    Combinaţia cu UNPR îi va afecta numărul absolut de aleşi locali: primari, consilieri locali şi judeţeni, preşedinţi de CJ.
2.    Cu excepţia lui Onţanu care îşi face o promovare agresivă, dar cam proastă din punct de vedere calitativ în sectorul 2 şi care vizează Primăria generală, PD-L nu are ce câştiga de la UNPR pe plan local;
3.    Eventuala alianţă PD-L – UNPR ar decredibiliza nu numai mesajul cu care acum democrat-liberalii încearcă să demonizeze mişcările dintre PSD şi ACD, ci chiar fragila ştampilă ideologică pe care încearcă să şi- o impună încă de la fuziunea cu PLD;
4.    Printr-o eventuală alianţă cu UNPR, PD-L ar pierde avantajul tactic pe care l-ar avea dacă PSD şi ACD se unesc şi el ar merge singur în alegeri. Adică, nu ar mai putea specula „alianţa contra firii” dintre PSD şi ACD;
5.    Deşi, fără prea multă importanţă electorală, disputa ideologică s-ar estompa;
6.    Polarizarea realizată de PSD-ACD, pe de o parte şi PD-L-UNPR, pe de altă parte va aduce mult mai puţine beneficii PD-L, decât dacă aceştia aleg să meargă singur în alegeri, fără remorcă. Va deveni clară lupta dintre Opoziţie şi Putere pe o axă destul de coerentă. Potenţialul cumulat al PSD şi PNL este superior celui cumulat dintre PD-L şi UNPR;
7.    UNPR nu este un partener (cel puţin deocamdată) care să poată demonstra electoral. Deci, o alianţă între PD-L şi UNPR cel mai probabil ar micşora scorul pe care cele două partide l-ar lua separat şi poate chiar scorul PD-L.
8.    PD-L este în acest moment, deşi a făcut destule gafe guvernamentale, un partid căruia nu-i lipsesc  resursele nici cele financiare, nici cele umane. Faţă de PNL care s-a ales cu „Antenele”, PD-L s-ar alege cu o roată de rezervă;
9.    UNPR este o structură fragilă cu pretenţii de partid, căreia nu-i lipsesc resursele financiare, însă îi lipseşte organizarea. PD-L ar trebui să suplinească handicapul acestuia.
10.    Nu mai vorbim de nemulţumirea unor pd-l-işti;

Protestele spontane ale automobiliştilor se înscriu în categoria grupurilor de interese anomice, dacă urmez în analiză tipologia lui Gabriel A. Almond, G. Bingham Powell, Jr., Kaare Strom şi Russell J. Dalton propusă în Politica comparată astăzi: cadru teoretic. Grupurile anomice sunt grupuri spontane care se formează dintr-o dată, atunci când mai mulţi indivizi reacţionează la o anumită întâmplare care induce frustrare, nemulţumire sau alte emoţii puternice.
Cazul protestului automobiliştilor privind creşterea preţului la carburanţi nu este singular, însă nu este nici frecvent. O serie de proteste spontane, dacă privim trecutul recent, au mai fost în perioada introducerii taxei de poluare sau a taxei de primă înmatriculare. Şi atunci automobiliştii s-au organizat mai mult sau mai puţin şi au protestat faţă de cuantumul acestei taxe. Protestului spontan i s-au alăturat şi diverse asociaţii, structuri organizate. Rezultatele au fost cuantificate în mici victorii, însă Guvernul şi-a urmat nestingherit drumul.
Actualul protest al automobiliştilor este o manifestare civică faţă de o problemă, care afectează în principal acea parte a populaţiei ce deţine un autoturism, pe care îl foloseşte în scop personal sau într-o manieră organizată, în transporturi. Creşterea preţului la carburanţi a afectat atât interesele personale, cât şi pe cele private. Noutatea acestui caz este că seria de interese personale şi private se loveşte de alte interese private puternice din punct de vedere financiar. Undeva în acest conflict este amestecat şi statul prin taxele pe care le cere de la producătorii de carburant şi prin relaţia pe care o are cu OMV-Petrom.
Statul nu se poate amesteca în mod direct în acest conflict. El poate, cel mult, să medieze, să monitorizeze, să verifice preţurile şi eventualele încercări de înţelegere neconcurenţială. Consiliul Concurenţei s-a autosesizat acum 6 ani. Între timp, nu s-a întâmplat nimic. Îmi pun mari semne de întrebare cu privire la eficienţa acestei instituţii, dacă ea a început acum 6 ani o anchetă şi nu a terminat-o nici până astăzi. Dacă subiectul nu ar fi apărut în presă cel mai probabil ar fi adormit definitiv.
De ce automobiliştii nu au puterea să boicoteze toate staţiile OMV-Petrom din toată ţara? Canale de comunicare există, alte staţii de la care să alimenteze există, ceea ce este foarte important. Deci nu-şi suspendă activitatea, mobilitatea rămâne valabilă. Principalul factor este gradul slab al capacităţii de organizare şi mobilizare. Astfel de grupuri de interese nu au o organizare care să poată crea o acţiune coerentă, însă au un potenţial distructiv imens. Să ne gândim ce s-ar întâmpla cu OMV-Petrom dacă automobiliştii ar înceta să mai alimenteze măcar câteva zile?
În acţiunea unor astfel de grupuri un factor important este mass-media. Dacă media pune pe agendă acest subiect, atunci şansele de reuşită cresc exponenţial. Cei care sunt obişnuiţi numai să privească se pot activa. Sunt şanse de producere a ceea ce se numeşte „snow ball efect”.
Media a preluat protestul. A fost dezbătută problema creşterii preţurilor zile întregi. S-a explicat mecanismul de formare al preţurilor. Cel mai probabil, cei care s-au uitat la televizor au înţeles. Rezultatul? Oamenii continuă să alimenteze de la OMV-Petrom. Un scenariu cu care ne-am obişnuit, deşi alţi actori, alte implicaţii, acelaşi context economic. Să ne amintim. Guvernul decide tăierea salariilor cu 25%, plus sporuri. Se anunţă greve, proteste, mitinguri, se aşteaptă căderea Guvernului şi, foarte important se crede că starea de nemulţumire va afecta şi alte categorii. Ei bine, surprinză. Eşec total. De ce bucureştenii nu s-au raliat acţiunilor de protest în mod masiv? Rămâne deocamdată un mister.
În relaţia dintre companiile petroliere şi automobilişti, cei din urmă sunt clienţii. Banii automobiliştilor şi nevoia de a circula reprezintă factorii care dau viaţă acestor companii. Odată ce ai tăiat cordonul (banii şi nevoia) viaţa se stinge, companiile nu mai pot sta indiferente. Coordonul rămâne, nemulţumirea creşte, finalizare nu există.
Din păcate, în România protestele împotriva abuzurilor sunt rare. Lipsa acestora demonstrează slaba capacitate de implicare a cetăţenilor în acţiuni ce ar putea corecta anumite derapaje ale autorităţilor sau ale unor entităţi care dezvoltă patologii funcţionale şi care tratează în termeni foarte mecanici relaţiile din societate.

Să recapitulăm:
Grupurile anomice sunt grupuri cu o slabă sau chiar inexistentă organizare, spontane, însă cu un potenţial distructiv (constructiv) uriaş – depinde din ce perspectivă privim.
Acţiunile lor pot prinde contur sau se pot evapora în funcţie de interesul mass-media faţă de subiect, în funcţie de capacitatea de empatie cu ceilalţi actori pasivi(dacă afectează viaţa celorlaţi sau nu).
De cele mai multe ori, şansele ca revendicările grupurilor spontane să fie luate în considerare de către entităţi organizate sunt slabe.
Cererile grupurilor sunt foarte importante în a mobiliza actori pasivi potenţial-cointeresaţi.
Natura resurselor de care dispun este critică.
Odată ce organizarea prinde contur, lipsa intereselor personale,  în raport cu cei cu care sunt în conflict este vitală.

Diferenţa dintre consensul politic şi compromisul politic este nuanţa care dă gustul corect al Alianţei PNL-PC, dar şi al unei eventuale coaliţii între PSD şi Alianţa PNL-PC. În funcţie de ingredientul folosit şi gustul este pe măsură.
Acolo unde consensul este ingredientul principal gustul este acceptabil, tolerabil, dulceag. Acolo unde compromisul este ingredientul de bază gustul nu poate fi decât dulce-amărui. Consensul poate fi definit ca fiind starea politică care rezultă din concepţii, idei, viziuni comune. Ca şi cum, în acelaşi timp, forţele politice realizează că o aumită viziune şi anumite măsuri trebuie duse la îndeplinire pentru binele societăţii.
În schimb, compromisul politic ţine de renunţarea din partea părţilor la anumite idei, principii, acţiuni proprii cu scopul de a duce la bun sfârşit un acord.
Nu este destul de clar dacă în constituirea Alianţei PNL-PC s-a folosit mai mult compromis decât consens. Intenţia binelui promis ţine de consens, iar restul, orgolii diminuate, trecutul unor lideri formali sau informali, divergenţele programatice, ţine de compromisul dintre cele două partide. Mai pe genunchi, mai ancorat în realitate, cert este că programul comun aruncat pe piaţă conţine câteva pagini ce oferă o altă alternativă la bâlbâiala guvernamentală cu care am început uşor-uşor să ne obişnuim.
Deşi cele două noţiuni, compromisul şi consensul, se pot confunda uşor nu trebuie să pierdem din vedere contextul în care s-a format această alianţă şi ceea ce ne propune pe viitor ca alternativă la actuala guvernare. Un climat de instabilitate legislativă, economică şi socială şi o nemulţumire profundă faţă de Guvern, Preşedinte şi partidul aflat la putere. Asta înseamnă că se resimte atât la nivelul societăţii, cât şi la nivelul opiniei publice o nevoie acută de a avea o alternativă clară, transparentă şi în mod cert coerentă.
Odată ce conflictele au fost în mare parte consumate şi au vizat aceleaşi planuri cu care ne-am obişnuit (ideologic, programatic, personal) iată că cele trei partide încearcă o ultimă formulă încă neexplorată în România postdecembristă.
Alianţa deja constitută PNL-PC porneşte pe drumul cel mai greu: negocierile cu PSD. În mod surprinzător, Victor Ponta a lăsat în urmă declaraţiile belicoase ale lui Antonescu şi încearcă să răspundă la iniţiativa de constituire a unei Opoziţii unite şi coerente.
Atitudinea lui Ponta este rezultatul acţiunii politice concrete pe care PNL şi PC au întreprins-o. Diferenţa dintre vorbe şi fapte este aceea că atunci când ceilalţi fac o mişcare concretă din punct de vedere politic şi tu eşti nevoit să acţionezi. Altfel rămâi în afara jocului. Până acum PSD şi PNL s-au tatonat. De acum înainte, orice eşec al negocierilor reprezintă un punct în plus pentru PD-L.
Reacţiile PD-L sunt minime. Degeaba s-au burzuluit democrat-liberalii la PNL că se duce spre stânga. Căci alianţa cu PC este de centru dreapta (până la proba contrarie), iar PSD s-a disociat de ea. Social-democraţii au rămas unici jucători pe partea stângă.
PD-L a rămas în urmă. Este în afara jocului. Este marginalizat definitiv. Imobilizat în actul guvernării, PD-L are nevoie de o mişcare inteligentă.
Ce mesaje mai poate scoate? Că modernizarea ţării este puţin cam prăfuită, corupţia se simte în siguranţă, identitatea de dreapta scârţâie. Corelate cu activitatea dezastruoasă a Guvernului, cu politicile mai mult de stânga decât de dreapta, mesajele ce poziţionau PD-L pe partea de centru – dreapta sunt cam perimate. Traian Băsescu este compromis, uzat, necredibil.

A trebuit să vină gerul Bobotezei ca scena politică să înceapă să se modifice. Prefigurata alianţă dintre PNL şi PC este rezultatul unor tatonări mai vechi între cele două partide. Nu este o idee nouă şi nici un proiect spectaculos. Însă, nici lipsit de şanse nu este având în vedere eşecul guvernamental al PD-L. Ecuatia va deveni şi mai interesantă dacă PSD va raspunde pozitiv proiectului propus de cele două partide.
Relaţia dintre PC şi PNL nu a fost niciodată una de anvergură, în sensul unor colaborări politice semnificative de genul alianţelor electorale sau postelectorale. Singura excepţie este scurta colaborare guvernamentală când Aliantţ D.A, UDMR şi PC au format guvernul în 2005. Însă, atunci, PC a fost curtat de către Traian Băsescu.
Interesele celor două partide s-au întrepătruns, mai degrabă, în câteva momente politice importante când diferitele contexte politice au creat un soi de solidaritate parlamentară transideologică şi transpartinică pentru sancţionarea lui Traian Băsescu şi a PD-L (ex. suspendarea preşedintelui, moţiunea de cenzură din octombrie 2009).
Din punct de vedere ideologic, cele două formaţiuni au interese divergente. Ambele partide  sunt de centru dreapta, una social-liberală (PC), iar cealaltă liberală (PNL). În sensul în care ambele partide “visează” cam la acelaşi electorat.

Din punct de vedere al compatibilităţii ideologice într-o construcţie politică de genul alianţă politică electorală sau preelectorală între cele două partide pare a exista destulă deschidere, întelegere, compromis. Este de asteptat. Miza dintre PNL si PC nu este una ideologică. Nu este timpul unor controverse subtile. Miza este pragmatică, clară, dorită cu ardoare – construcţia unei opoziţii unite, înlaturarea de la putere pe termen lung a PD-L şi trimiterea acestuia într-o eternă opoziţie minoritară.
Curtarea PC de către PNL a început brusc încă din perioada 2005, când febra proiectului coagulării forţelor de dreapta în jurul unei singure formaţiuni ajunsese la apogeu. La fel ca şi alte partide de dreapta mai mici (PNTCD, AP), nici PC nu a scăpat de invitaţia liberalilor la fuziune în cadrul acestui proces. Până în 2010, deşi nici acum nu este destul de clar, PNL nu a fost interesat de dezvoltarea unui parteneriat durabil cu PC, ci mai degrabă de o fuziune prin absorbţia conservatorilor.
PNL şi PC au făcut primul pas spre opozitia unită. Într-un fel sau altul au venit timid în întâmpinarea unei nevoi resimţite a populaţiei. Cea mai importantă mişcare va fi însă aceea către PSD sau, în sens invers, a PSD către această construcţie. Căci PNL şi PC nu înseamnă garanţia unui guvern nou în 2012. În schimb puternicul partener din opozitie nu şi-a spus clar cuvântul.  Încă nu se ştie cât de supărat este pe conservatori.
Conservatorii vor să fie liberi, să-şi constituie grupuri parlamentare, să conteze pe scena politică, să iasă în faţă după o lungă perioadă în care s-au aflat sub suzeranitatea PSD. În orice caz, aceştia par mult mai activi de când şi-au propus sa fie independenţi, să aibă iniţiativă. Poate că PNL a văzut acest lucru şi l-a speculat.
Alianţa PNL-PC este prima etapă dintr-un joc complex. Eventuala Alianţă PNL-PC-PSD este singura combinaţie ce a mai rămas într-un spaţiu limitat de numărul actorilor. Impedimentele ideologice nu mai sunt de actualitate. Resentimentele s-au diminuat.
Ramâne de văzut dacă „marele proiect” al opoziţiei unite va prinde contur si, cel mai important lucru, dacă va functiona.