un blog de
Cosmin Dima

Nu sunt sigur că pot descrie cu exactitate numărul real al stereotipurilor şi prejudecăţilor pe care le întâlnim la tot pasul în şi despre politica românească. Dar cred că există cel puţin trei care de cele mai multe ori ele nu sunt întreţinute numai în popor, ci sunt purtate şi perpetuate ca un stigmat al vieţii publice şi politice chiar de indivizii politici.
În plus, comoditatea este maximă când vine vorba de a face diferenţa între persoane, situaţii, contexte, evenimente, declaraţii etc.  Omul aplatizat, abulic, plictisit şi blazat ia locul omului raţional, critic, atent, agil, generos în interpretări. Aşa cum arăta Giovanni Sartori, Homo sapiens se transformă în homo videns. Trecerea prin filtrul raţiunii este înlocuită cu absorbţia informaţiei gata preparate vizual. Omul comod se mulţumeşte cu ce i se dă, fericit că nu mai trebuie să obosească gândind de fiecare dată.
Cel mai uzitat stereotip este acela care îi bagă fără niciun fel de remuşcare pe toţi politicienii în aceeaşi oală. Acelaşi aluat prost, aceleaşi interese meschine, aceleaşi preocupări egoiste. Aşadar, „toţi politicienii sunt la fel”. În mod obligatoriu următoarele două îl explică pe primul, „toţi politicienii fură” şi „toţi îşi văd numai propriile interese”. Cei cărora le face plăcere să nu obosească în a face diferenţa între politicieni sunt probabil cei care preferă să stea acasă în ziua alegerilor. Preferă o sămânţă, o bere rece şi un rictus în colţul gurii. Ei ştiu sigur cum stau lucrurile în politică, cine ce mai desface şi cine cea a mai conspirat. Conspiraţia este ingredientul secret, iar realitatea este o ficţiune. Lucrurile se desfăşoară pe sub masă, „degeabă ne agităm că oricum ei sunt vorbiţi”.
Una din tacticile favorite ale partidelor politice ţine de identificarea adversarului cu răul, cu partea întunecată. În general, puterea este rea, iar opoziţia este bună, chiar dacă prima reuşeşte să puncteze pozitiv. Un partid este angelic celălalt sau celelalte sunt demonice. Ca şi în cazul primului stereotip şi acesta este în mod normal garnisit cu formule deja celebre: „voi faceţi rău, noi vom face bine” sau „voi aţi făcut rău, noi am făcut bine”, depinde care sunt partidele care susţin argumentaţia.
În funcţie de cine este la putere situaţia politică este simplificată, iar ţintele identificate relativ simplu. Ecuaţiile sunt de genul acesta: PSD=corupţie=partid rău, restul (PD-L şi PNL)=salvarea=partide bune; PD-L=corupţie=partid rău, restul (PSD şi PNL) salvarea=partide bune; PNL=corupţie=partid rău, restul (PSD şi PD-L) salvarea=partide bune.
Logica este simplă. Oamenii nu trebuie să reţină şi lucrurile pozitive pe care guvernanţii se chinuie să le aplice, ci ei trebuie să reţină numai cine e înger şi cine e diavol. Până acum toate partidele parlamentare s-au aflat în partea întunecată, toate au guvernat. Singura formulă care nu a fost experimentată este cea dintre PSD şi PNL în scenariul de partea binelui. După ce se va fi consumat şi guvernarea USL, cine pe cine va mai identifica în postura demonică? Poate stereotipul se va schimba, iar partidele vor fi identificate ca parţial bune şi parţial rele. Dar să nu anticipăm, totuşi.
O altă prejudecată savuroasă este aceea legată de rolul şi potenţialul femeilor în politică.„Femeile nu reuşesc în politică pentru că nu sunt lăsate” sau derivate ale acesteia, de genul „femeile fac concesii sexuale pentru a putea urca în cariera politică”, „România nu este pregătită pentru ca o femeie să conducă”. Mitul femeii capabile să conducă este spulberat continuu. Ele sunt întreţinute şi tolerate. Incapabile să-şi măsoare forţele cu gruparea masculină mult mai numeroasă femeile din politică cresc la umbră, atât cât vor ei.
Aşadar este destul de greu ca ele să dispară atâta timp cât sunt întreţinute şi alimentate continuu, nu numai de sus în jos, dar şi de jos în sus. Politicienilor le place să simplifice lucrurile, iar poporului îi face bine. Reducerea fenomenelor politice la un număr cât mai restrâns de cuvinte, eventual antagonice, dă coerenţă vieţii politice. Fără prejudecăţi şi stereotipuri ar trebui să gîndim tot timpul. Economia de cuvinte este necesară, mai ales acum că este şi criză.

Publicat pe www.spunesitu.ro

Manifestările artistico-politice din ultima perioadă readuc în discuţie rolul politicianului şi comportamentul public al acestuia. Într-o societate în care încrederea în instituţiile politice parcurge tendinţe descendente, cu uşoare fluctuaţii de stabilizare sau de creştere, o parte a politicienilor par că nu au înţeles de ce trebuie luat în serios binele comunităţii.
Spectacolul politicii este amuzant, savuros, condescendent, frivol, obscen, dar în acelaşi timp trist, amar, periculos, îţi dă senzaţia că nu mai sunt speranţe şi, în plus, duce la generalizări de genul „toţi politicienii sunt la fel”. Profund greşit. Nu toţi politicienii sunt la fel, ci numai unii încearcă să iasă în evidenţă prin maimuţăreală.
Aşadar, din ce constă spectacolul politic? Ţine de orice politician care cântă, dansează, interpretează, mimează pe o scenă, într-un platou de televiziune, prin campaniile electorale? Nu chiar. Spectacolul politicii este ceva mult mai complicat. El ţine de negocierile controversate, dezertările mai puţin aşteptate, trădările prieteneşti, discursurile speciale, iniţiative legislative atipice, realizarea unor coaliţii nefireşti stânga-dreapta sau dreapta-stânga, de tipologia inepuizabilă de gafe cotidiene etc.
Cântatul, în circumstanţe nepotrivite, dansatul, în locuri nepotivite, datul în stambă sau în spectacol, la ore nepotrivite, prosteala ţin de partea „artistică” a spectacolului politic. Cu alte cuvinte, există o serie de politicieni care în anumite momente îşi dezvăluie sensibilităţile artistice. Dacă tipologia pe care Max Weber o prezenta în faţa studenţilor săi, în 1919, rămâne şi astăzi valabilă – „politicienii care trăiesc pentru politică” şi „politicienii care trăiesc din politică” – nu ştim sigur ce se va întâmpla cu cea pe care o propun mai jos.
Aşadar, putem face o distincţie clară între politicienii cu manifestări artistice şi artistii cu manifestări politice. Distincţia nu doreşte să arate implict că cele două categorii trebuie privite cu suspiciune sau dintr-o perspectivă negativă. Căci manifestările artistice în terenul politicii, concentrate în doze optime, pot fi etichetate ca fiind umane, iar nu caraghioase. Dar, să le luăm pe rând.

Politicieni cu manifestări artistice

Pentru simplul motiv că unii politicieni apar la televizor şi dansează sau cântă înseamnă că ei trebuie blamaţi, priviţi cu încordare şi încrâncenare, stigmatizaţi, ofensaţi, ridiculizaţi sau ostracizaţi? Depinde. De modul de manifestare, de locul unde spiritul artistic iese la suprafaţă şi încearcă să eclipseze latura politică a individului. Dacă aşteptarea faţă de comportamentul unui politician este legată de un fel de sobrietate ce reiese din importanţa funcţiei, atunci orice se abate de la „normal” este privit cu suspiciune. În această situaţie se regăsesc şi manifestările artistice.
Categoria politicienilor cu manifestări artistice se împarte şi ea în trei subcategorii. În primul rând sunt acei politicieni care în campania electorală sau în diverse momente sunt „obligaţi” să cânte sau să dansează pentru a arăta că sunt de-ai locului. O fac cu scopul de a impresiona, sensibiliza şi de a câştiga simpatia electorilor. Ei sunt conştienţi că un astfel de comportament nu le aduce voturi şi nici nu vor să se definească prin asta. Manifestările artistice nu sunt decât un accesoriu de înfrumuseţare. În această categorie intră politicieni de notorietate precum Traian Băsescu, Mircea Geoană sau Emil Boc şi nu numai. Toţi au cântat la un moment dat, „obligaţi” de împrejurări.
O a doua categorie, deşi un singur exemplu este relevant şi de notorietate este acela al politicianului care cântă din pasiune. Nu-mi vine în minte decât exemplul lui Ludovic Orban. A dovedit de multe ori că a cânta la chitară este o pasiune, un hobby.  Astfel de politicieni nu şi-au creat notorietatea prin manifestările artistice, ci prin abilităţile politice dovedite în timp.
Ultima categorie şi cea mai controversată este cea a politicianului care încearcă să-şi creeze un capital de imagine prin schimonoseală şi penibilitate. Aici intră in discuţie „proiectul Tălmăcean”. Deşi a încercat să ne convingă că în mod natural manifestă convulsii artistice şi că este nevoie de detaşare faţă de grijile vieţii sociale şi politice, protagonistul scenelor de dans şi a celor de interpretare este un actor slab. Nu are substanţă şi nici nu este original. În schimb „şi-a tras” capital de imagine. Evident, negativ.
Promovarea politicianului care vrea să-şi creeze imagine rapid, fără eforturi intelectuale sau politice extraordinare este o eroare. Această eroare este legată de complicitatea televiziunilor. Complicitatea este determinată de rating. Ratingul aduce profit. Şi cine poate întreţine mai bine audienţa decât un dans executat de un politician pe melodiile lui Michael Jackson?

Artişti cu manifestări politice

Apariţia acestora în politică, în special în Parlamentul României, ţine nici mai mult, nici mai puţin de calculul electoral pur. Ei sunt invitaţi să candideze, sunt susţinuţi financiar şi logistic. Partidele care nu au resurse umane potenţial câştigătoare recurg la „serviciile” artiştilor sau ale „vedetelor” pentru a pune cu botul pe labe adversarii politici. Să luăm ultimele achiziţii: Silviu Prigoană şi Teo Trandafir (PD-L), Mircea Diaconu şi Cristian Ţopescu (PNL). De la PSD nu putem să uităm de Victor Socaciu şi demisionarul Sergiu Nicolaescu sau Mădălin Voicu. În niciun caz nu trebuie să-l uităm pe Adrian Copilul Minune, consilier PSD, în Ştefăneşti, Ilfov.
Niciun partid nu a evitat să folosească artişti cu notorietate pentru a câştiga o bătălie electorală. Unele din aceste vedete şi artişti nu trăiesc nici pentru politică, nici din politică. Şi cu siguranţă niciunul dintre aceştia nu poate fi constrâns să nu-şi exercite influenţa ca să obţină beneficii financiare prin activitatea lor. Unii se adaptează, alţii nu. Unii îşi iau statutul şi funcţia în serios alţii nu.
 În general, frustrarea cu privire la vedetele şi artiştii curtaţi, convinşi sau ademeniţi să candideze este legată de eficienţa politică a acestora. Sunt priviţi cu scepticism toţi şi blamaţi aceia care nu dau dovadă de seriozitate. Ceea ce este corect. Dar dacă lărgim perspectiva, putem în mod legitim să ne punem întrebarea, câţi dintre parlamentarii care nu sunt artişti sau vedete pierd timpul în Parlament? Sau mai rău, câţi dintre ei îşi folosesc influenţa şi poziţia pentru a face rău şi nu pentru a face bine?  Cred că răspunsul este destul de cunoscut.
Oamenii aşteaptă de la un politician seriozitate şi înţelepciune în treburile publice. Indiferent că este vedetă sau artist, inginer sau jurist, specilist în ştiinţe sociale, politicianul trebuie să aibe grijă să mediteze la treburile cetăţii, să se supună regulilor, să le îmbunătăţească şi să pună pe primul loc interesul public.
Că de dans şi de cântat are cine să se ocupe. Chiar cu mai multă precizie şi talent.

articol publicat pe www.spunesitu.ro

Căderea regimului comunist a readus pluralismul în viaţa politică şi socială, iar libertatea de asociere şi libertatea de exprimare au redevenit drepturi constituţionale. Dispariţia Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR), sindicatul mamut al vieţii comuniste, care în 1989 număra aproape opt milioane de membri, a dus la fragmentarea vieţii sindicale şi la apariţia a nu mai puţin de 26 de confederaţii. În prezent, există cinci confederaţii reprezentative la nivel naţional – CNSLR „Frăţia”, BNS, Cartel Alfa, Merdian şi CSDR, fiecare având un traseu şi istorii specifice.

Sindicatele reprezintă, ca mărime şi ca influenţă, grupurile de interese cele mai puternice din societatea românească

Recunoscute de stat ca parteneri sociali, sindicatele au jucat şi joacă un rol important în viaţa politică, economică şi socială. De la negocierea privatizărilor din primii ani ai tranziţiei, la negocierea salariilor, a condiţiilor de muncă, a beneficiilor suplimentare şi până la susţinerea politică a unor partide şi alianţe politice, sindicatele s-au implicat în toate aspectele vieţii politice. Nu de puţine ori, implicarea în politică a unor confederaţii le-a costat numărul de membri, credibilitatea şi influenţa.

La fel de importante sunt şi rolurile pe care sindicatele le au în societatea românească. Putem distinge rolul de reprezentare (sindicatele reprezintă salariaţii în faţa Guvernului), rolul de participare (salariaţii participă prin intermediul liderilor la influenţarea politicilor publice), rolul de educare (educă opinia publică cu privire la unele măsuri luate de autorităţi), precum şi rolul de monitorizare (procesul legislativ şi politicile publice sunt monitorizate atent). 

Sindicatele din România trăiesc, astăzi, o dublă provocare: una legată de credibilitate şi alta legată de adaptabilitate 

Şi de aici un lung şir de efecte: diminuarea numărului de membri, lipsa atractivităţii în mediul privat, diminuarea influenţei politice, grad mic de mobilizare în timpul grevelor, mitingurilor şi protestelor. 

Diminuarea credibilităţii a fost cauzată de imaginea negativă indusă publicului de adversarii politici, dar în principal de o serie de acţiuni politice controversate, precum şi de disfuncţionalităţi la nivelul leadership-ului

Punerea în discuţie a credibilităţii sindicale este o preocupare relativ nouă, căci în primul deceniu postdecembrist, nu de puţine ori sindicatele şi-au arătat forţa prin grevele de proporţii şi prin victoriile obţinute în reprezentarea intereselor salariaţilor (impunerea unui contract colectiv de muncă, majorări salariale etc).

Totul a început ca urmare a crizei economice globale şi ca urmare a austerităţii impuse de către actuala putere în sistemul bugetar. Căci, atunci când Guvernul încearcă să încalce linia provizorie de demarcaţie dintre interesele salariaţilor şi interesele statului, sindicatele în general reacţionează. Mai mult sau mai puţin eficient, mai mult sau mai puţin credibil. Dar, este datoria lor să încerce să îndrepte „răul” adus salariatului.

În conflictele politice şi ideologice, nu sindicatele au fost vizate, ci liderii sindicali. Nu existenţa şi rolul sindicatului au fost puse în discuţie mediatic (campanii de presă împotriva liderilor) şi instituţional (suspendarea dialogului social), ci liderii, averile acestora şi mandatele nedemocratice de care sunt acuzaţi. Totuşi, menţinerea acestora în vârful piramidei, de mai bine de 20 de ani, nu a fost protejată prin forţă sau prin alte mijloace, ci prin voturile primite la congrese. Ca în orice organizaţie, calitatea leadershipului este esenţială, în determinarea succesului. Dacă un grup de interese doreşte să fie puternic, atunci leadershipul trebuie să fie capabil să reprezinte cu succes interesele organizaţiei şi să încerce să convingă membrii că beneficiile vor depăşi costurile.

Liderii sindicali au devenit o preocupare politică şi mediatică puternică. S-a pus în discuţie rolul pe care îl mai pot avea sindicatele astăzi, credibilitatea, eficienţa reprezentării intereselor salariaţilor, influenţa pe care o mai au.

Toate acestea în contextul grevelor eşuate şi a înfrângerilor politice (scăderea salariilor bugetarilor, adoptarea prin angajarea răspunderii Guvernului a noului Cod al Muncii). Imaginea instituţiei sindicale a fost zugrăvită în culori sumbre şi decredibilizată.

Averile şi salariile liderilor sindicali au fost comentate şi dezbătute intens şi continuu, puse pe tapet, arătate cu degetul, fluturate compromiţător în faza declanşării unor greve, mitinguri, proteste sau în timpul unor negocieri cu Guvernul. S-a mers până acolo încât aceştia să poată fi obligaţi să completeze declaraţii de avere, deşi prin natura lor sindicatele sunt persoane de drept privat.

În plus, o serie de scandaluri recente vizând acuzaţii de corupţie – trimiterea în judecată a lui Marius Petcu-preşedinte al CNSLR Frăţia, cea mai mare confederaţie; cazul Marica, acuzat de un coleg de breaslă că ar fi implicat în corupţia din vămi; grevele eşuate  (diferenţa uriaşă dintre cifra anunţată şi numărul participanţilor la greve) – au creat o imagine confuză asupra mişcării sindicale din România.

Nu mai vorbim de implicarea, de-a lungul timpului, a unor foşti lideri confederali în politică, susţinerea vădită a unor partide politice (tradiţionalele protocoale dintre PSD şi CNSLR, actuala colaborare dintre USL şi majoritatea confederaţiilor), încercarea de a crea şi de a controla partide politice proprii (Convenţia Solidarităţii Sociale – prima formaţiune politică sindicală având la bază iniţiativa CNSLR Frăţia şi Cartel Alfa, Blocul Naţional Democrat – partidul confederaţiei BNS), cazuri clare de forţare a liniei de demarcaţie dintre activitatea sindicală şi activitatea politică. 

Dacă unii proclamă moartea sindicalismului şi dispariţia sindicatelor atunci întrebarea legitimă este: cine va apăra interesele salariaţilor?  

Drama legată de adaptabilitate este totodată o dramă structurală, dar şi una a membership-ului. A început să se manifeste încă din 1990, de la începutul constituirii acestora. Numai că atunci drama era în fază incipientă imperceptibilă în amalgamul de evenimente ale tranziţiei.

Odată cu dispariţia sau restructurarea fabricilor, apariţia şi creşterea şomajului, dezvoltarea IMM-urilor, pătrunderea în „capitalismul de cumetrie” a marilor corporaţii, adică majorarea capitalului privat şi diminuarea celui de stat, odată cu manifestarea cauzelor naturale, decesul şi îmbătrânirea populaţiei active, drama sindicatelor s-a accentuat şi s-a cronicizat. Acum încearcă să se adapteze acestor schimbări economice, dar şi celor sociale.

Articol publicat pe www.spunesitu.ro 13.04.2011