un blog de
Cosmin Dima

Deschiderea unui Muzeu al Comunismului la Bucureşti naşte controverse. Ce intenţii se ascund  în spatele acestei iniţiative? De ce abia acum interesul pentru un demers care ar fi trebuit să înceapă în decembrie 2006, imediat după ce preşedintele a condamnat comunismul în Parlament? Are vreo legătură cu anul electoral care se apropie? Este o încercare a PDL de a-şi „repera” onoarea pierdută după gafele lui Traian Băsescu şi de a recâştiga fidelitatea intelectualilor anticomunişti?

Ce crediblilitate are un asemenea demers, dacă nu avem nici măcar o lege a lustraţiei? Marius Oprea, fost director al Institutului pentru cercetarea Crimelor Comunismului crede că, atâta vreme cât niciun securist nu este la puşcărie, vorbim degeaba despre muzee ale comunismului.

„În momentul în care investigarea crimelor comunismului a devenit periculoasă, au hotărât să bage comunismul în muzeu”, declară pentru spunesitu.ro Marius Oprea, „Pentru mine, comunismul nu este absent, este prezent. Nu poate fi pus în muzeu. Chiar mă întreb: ce pot să pună în muzeu?” „Era important de foarte multă vreme să avem un muzeu al comunismului”, continuă Marius Oprea, „dar nu cred că Preşedintele Băsescu, sau Emil Boc, sau marele Tismăneanu, ştiu cum arată o sticlă de lapte din timpul comunismului, de exemplu. Ce pun în acel muzeu? Ce obiecte vor fi acolo? Care sunt artefactele? De unde le scot? Poate pe Ceauşescu împăiat. Mi se pare, pur şi simplu, o contrafacere grosolană, pentru că nu s-au preocupat niciodată de aşa ceva.”

De unde porneşti, când vrei să faci un muzeu al comunismului? De la victime. Le-aş da obiectele mele, pentru că am cules de la fiecare mort. Dar pe ei îi doare-n cur de victime

Era important de foarte multă vreme să avem un muzeu al comunismului, dar nu cred că Preşedintele Băsescu, sau Emil Boc, sau marele Tismăneanu, ştiu cum arată o sticlă de lapte din timpul comunismului, de exemplu. Ce pun în acel muzeu? Ce obiecte vor fi acolo? Care sunt artefactele? De unde le scot? Mi se pare, pur şi simplu, o contrafacere grosolană, pentru că nu s-au preocupat niciodată de aşa ceva.

Nu ştiu ca ei, cei de la Institut, să se fi interesat ei să facă rost de paturi de fier, de la închisori în care au murit deţinuţi politici. Nu ştiu să se fi preocupat de victimele comunismului. De unde porneşti, când vrei să faci un muzeu al comunismului? De la victime. Le-aş da eu obiectele mele, pentru că am cules de la fiecare mort. La unul am găsit, în opinci, o lingură şi o furculiţă. Astea sunt obiecte de pus în muzeu. Dar pe ei doare-n cur de victime. Ei se gândesc să facă un muzeu din poze. Este gargară pentru proşti, asta cu muzeul.

Cât timp am fost eu preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, am adunat, în pivniţa clădirii, tot felul de artefacte comuniste. Ligheane, o sticlă de lapte, de toate. Din perioada 1960-1980. Le-am lăsat acolo. Au dispărut, pentru că au fost aruncate. Şi acum, vor să facă muzeu. Din ce să faci muzeu? Nu sunt artefacte, nu sunt piese. Doi ani din viaţa mea i-am petrecut la cozi, la lapte, la zahăr. Aş vrea să văd o sticlă de lapte în muzeul lui Tismăneanu şi să explice ce era asta. Eu oricum nu cred că se va face. Să văd un muzeu al comunismului care să expună ce? Tablouri cu Lenin şi cu Ceauşescu şi cadourile primite de acesta şi de Dej?

Îl punem pe Ceauşescu împăiat? Ce pot să expună în Muzeul Comunismului, dacă nu au strâns obiecte, interviuri,  filmări? Ei s-au ocupat numai de simpozioane. Şi acum, nitam-nesam, vor  muzeu. Pur şi simplu reiterează un fel de cult al personalităţii. Asta nu are niciun fel de importanţă pentru istoria reală.

În momentul în care investigarea crimelor comunismului a devenit periculoasă, pentru diverşi, au hotărât să bage comunismul în muzeu. Comunismul este prezent. Pentru mine, comunismul nu este absent, este prezent. Nu poate fi pus în muzeu. Oprea mai crede că, atâta vreme cât niciun securist nu este la puşcărie, vorbim degeaba despre muzee ale comunismului.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului s-a transfomat într-un institut al nostalgiei pentru comunism

Ştii ce obiecte pot ei să pună? Cadourile lui Ceauşescu. Şi din nou, acest muzeu al comunismului va reuşi să facă o resuscitare a nostalgiei. Pentru că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului s-a transfomat într-un institut al nostalgiei pentru comunism.

Va fi un muzeu al nostalgiei comunismului. Vladimir Tismăneanu construieşte un mausoleu pentru părinţii lui şi cei la fel ca ei. Eu şi Vladimir suntem foarte buni prieteni şi îl respect pentru toată activitatea lui ştiinţifică. Dar este o diferenţă de viziune între mine şi el.

De ce a fost anunţată de Guvernul României şi nu de PD-L? Marius Oprea consideră că nu e normal ca anunţul privind înfiinţarea unui muzeu al comunismului a fost făcut de PDL şi nu de guvern. „Trăim într-o epocă în care anticomunismul este de partid şi de stat”, spune Oprea.

www.spunesitu.ro

În comunism, propaganda a acţionat brutal, fără milă şi fără excepţii. Discursul politic a fost redus la nebunia unui singur om. Arta dezbaterii a rămas un vis frumos la care numai cei mai aprigi optimişti mai puteau spera.

Dar, într-un final, după o îndelungată şi înfrigurată aşteptare, căderea comunismului a binecuvântat societatea românească, cu libertatea de exprimare, acel drept de care, în general, oamenii liberi se bucură mai ales atunci când nu este pervertit de ură, rea-credinţă sau expresii adunate de la periferia vocabularului.

Şi politicienii s-au bucurat şi au beneficiat de absenţa limitelor libertăţii de exprimare. Încet-încet au început să fie inventivi, să aibă curaj, să peroreze. În timp, actul politic nu a scăpat de capcana mediatizării excesive, aşa că uşor-uşor politica făcută la televizor a devenit, în primul rând, o componentă importantă a acţiunii politice a partidelor.

Politica de televiziune, care utilizează în mod intens comunicarea publică şi politică, a devenit o necesitate în cariera mai scurtă sau mai lungă a politicienilor de toate tipurile. Imaginea publică, pusă la loc de cinste, este, pentru mulţi dintre ei, mai presus decât orice. Ambalajul este obligatoriu.

Politicienii tind să facă abuz de „arta de a avea întotdeauna dreptate”. Titlul cărţii neterminate a lui Arthur Schopenhauer pare să fie ceea ce astăzi politicienii români experimentează. Aflarea adevărului obiectiv nu mai este o prioritate, căci a fost înlocuită cu necesitatea internă de a repurta victorii cu orice preţ. Până la urmă cum mai poate fi aflat adevărul obiectiv în aceste timpuri în care ne scăldăm într-o mare de informaţii relativ verificate?

Odată cu libertatea de exprimare s-a născut şi degradarea discursului politic. Alterarea adevărului şi impunerea propriei păreri în ciuda adevărului obiectiv, promovarea excesivă a formei în detrimentul fondului, precum şi  utilizarea în exces a unor cuvinte de la periferia vocabularului, toate întregesc puzzle-ul patologiei.

Discursul politic, modalitatea prin care oamenii politici fie îşi transmit mesajele cu scopul de a persuada electoratul, fie comunică diferite decizii politice luate sau se raportează la adversari, diferă în funcţie de educaţie, scop sau intenţie. Deşi am vrea să credem că educaţia unui politician asigură un discurs politic nealterat, realitatea ne contrazice cu destulă uşurinţă.

Nu ştiu dacă exponentul degradării discursului politic este Traian Băsescu, dar, cu siguranţă, el este acela care din poziţia supremă a folosit cu destulă abilitate limbajul vulgar cu scopul de a încânta urechile poporului sătul de oameni fini şi dichisiţi.  „Măi, păsărică, n-ai şi tu treabă azi?” sau „Sigur, vin direct în birou la tine să o facem” colorează mult prea strident tabloul discursiv.

Lupta cu Viorel Hrebenciuc este notorie: „Mă vedeţi pe mine negociind cu un şobolan rozaliu cum este Viorel Hebrenciuc? Pe unde trece el, miroase a fraudă, a combinaţii care depăşesc bunul simţ”. Viorel Hrebenciuc retalia în aceeaşi manieră: „Diferenţa dintre mine şi Traian Băsescu e aceea că eu sunt întotdeauna treaz, iar el beat. Şi pentru că Băsescu a adus vorba de mirosuri, îl sfătuiesc să se spele şi să nu mai miroasă a transpiraţie”.

Vin în forţă şi liderii Opoziţiei. Nu pot fi mai prejos. Limbajul colocvial este mult prea preţios pentru a fi evitat. Tentaţia este mult prea mare.

Crin Antonescu şi Victor Ponta forţează cu succes fragila limită care desparte discursul politic civilizat de cel de mahala.  “Nu te poti duce ca un beţiv la carciumă să-ţi dai cu părerea despre istoria naţională” (Crin Antonescu); „Când am vorbit marţi la Cotroceni, domnul Băsescu căuta după sticlă pe jos” (Victor Ponta). Par a folosi Stratagema a VIII-a a lui Schopnehauer – „Adversarul trebuie înfuriat: căci astfel el nu mai este capabil să judece corect şi să profite de ascendentul pe care-l are, eventual, asupra noastră. Îl putem înfuria fiind pur şi simplu impretinenţi, sâcâindu-l şi fiind în chip vădit nedrepţi cu el”.

Discreditarea adversarului face, cu siguranţă, parte din arsenalul luptei discursive. Problema este că atunci când te defineşti public ca fiind altfel decât adversarul tău, nu mai poţi acţiona la fel ca el. Căci dacă ai acelaşi comportament de mahala cum te-ai mai putea diferenţia?

Se utilizează din plin dialectica eristică, astfel că în faţa unui mitocan sau a unei mitocănii nu poţi face faţă decât dacă eşti la fel de bădăran şi rosteşti acelaşi tip de cuvinte găsite pe la periferia vocabularului. Dacă acesta este raţionamentul, atunci el este înspăimântător de greşit, dar este adevărat pentru cel care îşi doreşte să aibă dreptate. E clar că nu putem să ne aflăm decât în faţa unui cerc vicios. Murdăria se autoperpetuează prin acest tip de argumentaţie, folosită în mod eronat în scop politic. Adică nu contează cine are dreptate, contează cine dă cu bâta mai tare.

Perversitatea se menţine atunci când politicianul foloseşte în mod conştient o expresie mizerabilă. El ştie că vulgaritatea are adepţi şi fani. Recurge la abandonarea unui cod de conduită pentru o mână de voturi.  Scopul electoral este atins în mod machiavelic.

Să mai luăm nişte exemple. Şi, în acelaşi timp, să ne întrebăm care ar fi câştigul societăţii atunci când ei abuzează în mod public de limba română? Căci dacă scopul ultim al politicii este binele, atunci limbajul şi discursul politic ar trebui să fie mijloace.

Nu poate exista un exemplu mai bun de prostituţie politică promovată decât discursul politic al lui Marian Vanghelie.  „Dacă nu eşti bun PSD te ejaculează” este ultima „butadă” a primarului. Fără jenă şi pudibonderii, discursul este justificat astfel: dacă există cuvinte în vocabularul românesc, ca „ejaculare”, de altfel, termen tehnic, atunci ele trebuie folosite. Căci ele există. Şi un alt argument folosit în mod ostentativ de pitorescul personaj este acela că nu contează cum vorbeşti, ci contează cum „dracului ieşim din criză…”(!?).

Nu mai există culoare politică predominantă atunci când analizăm mitocănia discursului politic. Nimeni nu se mai fereşte, căci nu mai există cenzori. Publicul este apatic şi înglodat în datorii. Nu-i mai arde să taxeze, nici măcar prin vot, mârlănia politică. Dacă vulgarităţii i se răspunde cu vulgaritate, înseamnă că nu mai există alternativă, iar tolerarea continuă a unor excepţii va însemna, în curând, normalitate.

.