un blog de
Cosmin Dima

Parlamentul, în toate ţările democratice, nu este numai o instituţie politică cu atribuţii constituţionale în legiferare sau control guvernamental, şi nicio instituţie rigidă, cu parlamentari leneşi şi hrăpăreţi sau cocoşată de birocraţie. Parlamentul este, fără îndoială, şi un comunicator politic. Motivele sunt importante şi la îndemână. Dar, mai presus de toate, important este să ai ce comunica.

Fără această funcţie, nimeni nu ar şti ce se întâmplă cu procesul de legiferare, cu parlamentarii, cu dezbaterile politice dintre grupuri, cu relaţia dintre executiv şi legislativ, cu stadiul procesului legislativ, cu spectaculoasele cariere ale unor lideri politici sau cu orice fel de acţiune parlamentară.  Am fi din nou în faţa unei caste politice care să se autogenereze şi autopropulseze, în care problemele s-ar tranşa prin lupta de culise, adică am reinventa instituţia comunistă de tristă amintire, Marea Adunare Naţională unde interesul public era interesul partidului şi invers.

Îndeplinirea acestei funcţii este vitală nu numai pentru procesul de comunicare politică care priveşte relaţia dintre aleşi şi cetăţenii reprezentaţi sau dintre parlamentari şi jurnaliştii responsabili de diseminarea pe verticală a informaţiilor, ci şi pentru întregul ansamblu instituţional democratic. Căci, democraţia presupune şi existenţa unui flux de comunicare continuu între cetăţeni şi instituţii şi invers.

Parlamentul României este parte a unui proces de comunicare diferit şi specific

În primul rând, identificarea factorilor care influenţează procesul de conunicare este destul de sensibilă. Dintr-un motiv destul de simplu. Legislativul, pe lângă alte instituţii, Guvern, Primării, Consilii Judeţene, este depersonalizat. El reprezintă multitudinea intereselor politice şi cetăţeneşti şi nu  vorbeşte pe o singură voce. Liderii grupurilor parlamentare, senatorii şi deputaţii luaţi în mod individual, preşedinţii celor două camere, membrii Birourilor Permanente, toţi aceştia sunt actori care influenţează procesul de comunicare în mod constant şi permanent. Ei au interese divergente, de partid, personale sau facţionale.

Ce ar trebui să transmită Parlamentul României cetăţenilor şi cum? Încredere, integritate, act  legislativ de calitate, transparenţă, reprezentare de interese publice şi de grup. Câte dintre acestea sunt cu adevărat îndeplinite? Despre încredere ştim că este la pământ, cei acuzaţi de corupţie sunt hipermediatizaţi, deci generalizarea este un pericol incontrolabil, actul legislativ este împănat cu destul balast  (acele iniţiative legislative penibile care nu au nicio relevanţă pentru nimeni – exemplele sunt numeroase) încât procesul legislativ să fie îngreunat în mod inutil. Câţi dintre cetăţeni se simt aproape de parlamentarul lor? Câţi dintre ei se mai simt reprezentaţi de ei? Sunt întrebări ale căror răspunsuri le putem găsi în rata de participare la vot.

Încrederea scăzută în instituţia Parlamentului este şi un efect al lipsei de identificare a instituţiei cu o persoană, cu un om politic

Pentru o parte bună a indivizilor, Parlamentul este instituţia unde sunt adunaţi din mai multe partide indivizi care dorm în timpul serviciului şi care cheltuiesc fără justificare banii poporului. Şi cu un ajutor consistent din partea mass-media, încrederea a ajuns sub un prag critic de nouă procente.

Politica românească este, fără îndoială, puternic persoanalizată, ceea ce face ca Parlamentul să se resimtă din acest punct de vedere. Mircea Geoană şi Roberta Anastase nu reprezintă în discursul politic în mod specific nici Senatul şi nici Camera Deputaţilor, ci mai degrabă partidele din care fac parte. Funcţiile pe care le deţin sunt, mai ales, generatoare de influenţă  în interiorul partidelor  şi de control al agendei legislativului.

Activitatea curentă de conducere a şedinţelor de plen este o componentă care fie serveşte interesele puterii, ale Guvernului, fie pe cele ale opoziţiei, în funcţie de majoritatea existentă în Birourile Permanente ale celor două Camere.  Cu alte cuvinte, niciunul dintre cei doi şi nici cei care i-au precedat nu s-au străduit să îmbunătăţească imaginea Parlamentului. Problema este că nici nu aveau cum, singuri de capul lor.

Cine îşi asumă responsabilitatea pentru cele nouă „procentuţe” de încredere? Mircea Geoană? Roberta Anastase implicată în scandalul numărătorii voturilor? Ceilalţi foşti preşedinţi? Birourile de conducere ale celor două Camere din care fac parte toate partidele? Răspunsul cel mai la îndemână este bineînţeles: clasa politică cu parlamentarii ei cu tot. Adevărul nu este departe.  Problema rămâne în ceea ce priveşte asumarea responsabilităţii. Dacă marea majoritate a parlamentarilor nu conştientizează că instituţia pe care o reprezintă este la pământ în ceea ce priveşte încrederea, înseamnă că democraţia reprezentativă este un doar o închipuire în mintea idealiştilor.

Unul dintre paradoxurile democraţiei ce ţine de relaţia dintre parlamentari şi instituţia pe care o reprezintă este că media încrederii pe care aceştia o au în colegiile lor este mai mare decât cea pe care o are Parlamentul în colegiile lor.

Cum se poate explica acest paradox? O primă ipoteză ar fi aceea pe care am prezentat-o mai sus, a lipsei de identificare cu un anumit personaj. După 1989, instituţiile democraţiei au suferit în ceea ce priveşte încrederea populaţiei în ele.

Comunicarea are şi ea rolul ei. Asigură informarea, promovează practicile democratice şi asigură o transparenţă a actului legislativ. Câtă informaţie ajunge, în mod constant, la cetăţeni, astfel încât ei să fie informaţi cu privire la activitatea legislativă? Este imposibil de spus cu certitudine. Probabil, atâta cât jurnaliştii pot acoperi în diversele publicaţii pe care le reprezintă şi, probabil, atâta cât cetăţenii din proprie iniţiativă intră pe site-urile Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru a se interesa în mod particular de anumite legi. Şi atâta timp cât parlamentarii prin acţiunile individuale alimentează procesul de comunicare prin discuţii, informări, audienţe în cadrul birourilor parlamentare din plan local.

Forţa de comunicare a Parlamentului este fragmentată pentru că acţiunea politică parlamentară este fragmentată.

Este normal să fie aşa. Căci partidele politice aflate la guvernare încearcă să-şi pună în aplicare viziunea politică. Partidele de opoziţie încearcă să o combată. Ceea ce nu este normal este ca atunci când anumite legi sunt de esenţiale, opoziţia să nu voteze acele legi numai din principiu.

Să luăm un exemplu la îndemână. Toate partidele politice au consfinţit că regionalizarea şi modificarea Constituţiei sunt două proiecte care necesită implementare imediată. Cele două proiecte nu se pot pune în aplicare căci USL şi PD-L şi UDMR au viziuni diferite. Cum se va face regionalizarea şi cum se va putea modifica Constituţia dacă actorii politici relevanţi au păreri puţine şi fixe? Când va exista o super majoritate de două treimi? Nici după alegerile din 2012 nu se previzionează o astfel de majoritate.

Sunt situaţii clare când conflictele politice trebuie lăsate deoparte. Numai aşa parlamentarii pot ajunge la un consens. Din păcate, în general astfel de gesturi sunt legate de problematica europeană, de  tratatele internaţionale şi de subiecte care ţin de relaţia UE-România. Înaintea împlinirii procesului de aderare a României la Uniunea Europeană, clasa politică s-a coalizat şi a mers pe un consens politic fără precendent.

Dosarul Schengen este cel mai recent exemplu în care Parlamentul a avut o poziţie comună cu privire la un subiect de interes major pentru cetăţenii români. Va modifica această poziţie gradul de încredere a românilor în Parlamentul României? Puţin probabil. Şi nu pentru că nu ştim proporţia celor care au conştientizat implicarea legislativului în această chestiune, ci pentru că astfel  de îninţiative sunt destul de rare.

Biroul Permanent al Senatului a decis să organizeze periodic întâlniri cu miniştrii Guvernului pe teme interne şi externe. Un demers lăudabil. Problema este dacă aceştia se vor conforma sau nu. Dacă miniştrii nu vin, ce fel de mesaj transmite Parlamentul? Evident unul pe care îl ştim, de slăbiciune în faţa Executivului, deşi Guvernul răspunde în faţa Parlamentului. Să nu mai vorbim de comisiile de anchetă din Parlament, unde se fac simple jocuri de imagine.

Îmi stă pe creier modul în care povesteşte Tony Blair în cartea sa autobiografică, „O călătorie. Viaţa mea în politică” cum cele 30 minute pe care trebuia să le petreacă în Parlament pentru Întrebările pentru Prim-ministru în fiecare săptămână l-au marcat într-atât de mult încât şi după terminarea mandatelor, în fiecare miercuri simţea cu înfrigurare sentimente reci. Emoţiile pe care le avea în momentul în care participa în sala Camerei Comunelor erau colosale, coleşitoare şi te puteau distruge. Da, este altă democraţie, este altă organizare instituţională, alte tradiţii.

În ceea ce priveşte Parlamentul României un lucru este destul de clar, fără substanţă, fără activitate legislativă de calitate, fără un comportament politic înţelept activitatea de comunicare este limitată.

publicat pe www.spunesitu.ro

Cabinetele de coaliţie funcţionează după alte principii decât cele monocolore, în ceea ce priveşte comunicarea politică intraguvernametală, dar şi cea externă. Transmiterea mesajului unitar centrat pe un program de guvernare trebuie coroborat cu mesajele politice specifice fiecărui partid. Logica acestui paradox, al comunicării duble, ţine de faptul că partidele aflate în coaliţie trebuie să-şi menţină suportul popular propriu pentru a putea candida cu succes şi după finalizarea mandatului. În general, problemele şi disputele interne intervin spre sfârşitul mandatului când fiecare partid, după calcule proprii, încearcă să se salveze.

Dacă în SUA şi Marea Britanie comunicarea politică guvernamentală se face cu ajutorul profesioniştilor şi este un sport de mult timp împământenit, în România, liderii cabinetelor au aplicat o logică inversă. Mai întâi şi-au văzut încrederea şi credibilitatea la pământ şi abia apoi au apelat la o echipă de imagine care să încerce să repare ceea ce stricaseră în mod inutil.

Se ştie că Tony Blair a beneficiat tot timpul de consiliere politică şi de imagine, Philip Gould, gurul personal în sondaje şi Alastair Campbell (directorul de comunicare şi strategie) fiind doi dintre cei mai importanţi consilieri. Nu mai vorbim de ce fel de consiliere politică şi de imagine primesc preşedinţii americani şi de „obsesiile” acestora cu privire la sondajele de opinie.

De exemplu, preşedinţia lui Reagan a stabilit şapte principii de management al ştirilor: „planifică în avans, stai în ofensivă, controlează traficul de informaţie, limitează accesul reporterilor la Reagan, vorbeşte pe subiecte pe care Casa Albă vrea să vorbească, vorbeşte la unison, repetă acelaşi mesaj de mai multe ori[1]”. Cu alte cuvinte masa „ostilă” a jurnaliştilor care preiau informaţia guvernamentală a fost tratată ca la război, cu strategii, tactici, resurse. Controlul ştirilor şi strategiile de comunicare sunt prioritare.

La noi toată lumea este specialistă în toate. Nu găseşti un politician – evident cu excepţiile de rigoare – care să nu-ţi spună că ştie el foarte bine cu trebuie făcute lucrurile.Comunicarea politică făcută după ureche o găseşti la tot pasul.

Cabinetul Boc are deja o istorie. O istorie ce îmbină cu succes problemele guvernamentale vitale cu tragi-comicul, gafele cu victoriile. Unicitatea modului de comunicare politică vine din relaţia specială pe care premierul Emil Boc o are cu preşedintele Traian Băsescu. Nu de puţine ori au fost momentele când Traian Băsescu a fost comunicatorul Guvernului sau când i-a trasat obiective sau i-a rescris agenda.

Nici cabinetul Boc nu a scăpat de probleme când a trecut la capitolul comunicare. Este adevărat că orice guvern se erodează cu timpul. Cabinetul Boc nu este o excepţie. Ba chiar este un exemplu, de cum se poate eroda încrederea într-un guvern în timp record. În 2010, la jumătatea mandatului, potrivit unui sondaj IRES, Guvernul avea o cotă de încredere de 9%, cea mai mică cotă de încredere a unui guvern postdecembrist. Cu toate acestea modul în care transmiţi mesajele către cetăţeni şi mass-media, forma acestora, contează, uneori, la fel de mult ca şi conţinutul lor.

Reţeta eşecului Cabinetului Boc a fost mai complicată ca o reţetă culinară: comunicare politică defectuoasă, neunitară, pe mai multe voci, asociată cu un lider guvernamental slab din punct de vedere politic şi fără personalitate, amestecată cu imixtiunea preşedintelui în treburile Guvernului, preluarea şi promovarea de către acesta a mesajelor care în mod normal aparţin executivului, cu efect public imediat de depersonalizare, gafe individuale ale miniştrilor. Peste toate acestea, s-au suprapus şi acţiunile nepopulare de tăiere a salariilor bugetarilor şi scăderea nivelului de trai al românilor, ca urmare a crizei economice şi financiare mondiale, care au pus capac încrederii.

Relaţia deficitară cu mass-media, moştenirea lui Traian Băsescu

Cabinetul Boc a preluat ostilitatea pe care Traian Băsescu a exersat-o timp îndelungat cu presa. Comunicarea cu mass-media a fost scurtcircuitată încă de la începutul celui de-al doilea mandat prezidenţial. Televiziunile private, devenite între timp partizane opoziţiei preşedintelui au rupt cu desăvârşire comunicarea cu Guvernul după ieşirea de la guvernare a PSD în 2009 şi învestirea unui nou cabinet Boc. În plus, o decizie neinspirată a conducerii PD-L a interzis miniştrilor să mai participe la emisiunile televiziunilor lui Vântu şi Voiculescu. Activitatea Guvernului a fost preluată, dar mesajele au fost modificate, exagerate, trunchiate.  Pe lângă acestea s-au mai adăugat şi gafel individuale.

Odată cu scurtcicuitarea comunicării dintre executiv şi mass-media Guvernul a trebuit să-şi adapteze comunicarea. Astfel, sarcina de comunicator i-a revenit lui Traian Băsescu, devenit între timp purtătorul de cuvânt al Guvernului. Mesajul a fost transferat unui actor cu o credibilitate şi o capacitate de luptă politică superioare. Subordonarea executivului a fost mascată şi tradusă opiniei publice de către liderii  politici ai PD-L prin „parteneriat cu preşedintele”. O formulă oarecum inspirată, căci putea justifica lipsa de virilitate politică a premierului. Parteneriat în sus, parteneriat în jos şi toată neputinţa Guvernului a fost pusă sub preş.

Ca şi modalitate de apărare împotriva strategiilor de discreditate imaginate cu succes de către mass-media private, executivul a reacţionat asociindu-se campaniei de discreditate a televiziunilor. Au fost acuzate de partizanat, de populism şi deformare a imaginii reale a acţiunilor Guvernului. În plus, campania anti-Voiculescu şi anti-Vântu a simplificat adversarul şi l-a   personalizat.

Lăsat cu puţine alternative de comunicare televiziunea publică a devenit portavocea acţiunilor şi discursurilor prezidenţiale şi guvernamentale. Interviurile de la TVR cu Traian Băsescu au devenit lungi monologuri, prin care cei doi îşi asigură un canal sigur şi loial de transmitere a mesajelor. TVR s-a transformat într-o redută în care asedierea Guvernului este interzisă.

Pe lângă procesul de adaptare reciprocă, în care Guvernul şi mass-media se adaptează continuu la strategiile celeilalte părţi,  comunicarea guvernamentală tinde să fie o continuare a comportamentului partidelor din campaniile electorale. Produsul guvernamental trebuie să fie vândut. Politicile trebuie îmbrăcate cât mai bine, iar mesajul care trebuie transmis nu are voie să fie confuz, lung.

Configuraţia coaliţiilor generează o comunicare neunitară

Configuraţia politică a Guvernului, coaliţie a două partide PD-L şi UDMR plus un apendice indispensabil, alternează un sistem de comunicare când eterogen, când unitar. Eterogenitatea mesajelor reiese din bazinele electorale diferite ale celor trei partide şi identităţile politice pe care acestea şi le asumă. Unitatea mesajului, la nivel guvernamental, mai ales în cazul cabinetelor de coaliţie, ar trebui să reprezinte întotdeauna regula.

Pe de o parte, PD-L încearcă să se adreseze în mod constant unui electorat de dreapta, deşi nu a avut niciodată probleme, mai ales la nivel local, „să fure” din electoratul PSD, PNL, PRM sau PC.  Cu alte cuvinte mereu a ţintit un suport mai larg. Confruntat cu o serie de restricţii bugetare, economice şi financiare, PD-L a fost principalul partid care a fost taxat de către populaţie. Lipsa de credibilitate a premierului Emil Boc şi incapacitatea de a fi un comunicator înrăit a transferat misiunea de a comunica reducerile salariale şi restricţiile bugetare către Traian Băsescu.

În ceea ce priveşte UDMR, acesta trebuie să ţină cont de pretenţiile propriului electorat şi să fie sensibil la nevoile acestuia. În ciuda guvernării şi a faptului că este părtaş la toate deciziile de austeritate costurile politice ale UDMR au fost mai mici decât cele ale PD-L. Explicaţia este simplă. UDMR nu trebuie să fie neapărat un comunicator bun pentru propriul electorat, ci trebuie să-i fie fidel.

UNPR nu a ezitat să joace ca alternativă la PSD într-un Guvern de centru-dreapta. Comunicarea politică a „trădătorilor” a mers pe cartea interesului naţional şi a mesajelor de stânga. Protecţia pensiilor, relaţia cu sindicatele şi alte măsuri asociate partidelor de stânga nu au avut succesul scontat. UNPR rămâne la mâna PD-L să deservească interesul naţional.

Gafele şi  „succesurile” membrilor executivului se contabilizează mai puţin

Deşi televiziunile nu ratează niciodată să taxeze gafele şi ieşirile în decor ale miniştrilor sau ale lui Emil Boc, astfel de acţiuni nu au repercursiuni negative majore pentru actorii în cauză. Mai mult, ele sunt contabilizate ca şi o formă de publicitate.

Logica promoţională şi-a făcut repede adepţi printre membri marcanţi ai Guvernului. Elena Udrea este un exemplu de logică promoţională cum nu s-a mai făcut până în acest moment la noi. Elena Udrea se vinde bine, iar televiziunile cumpără tot ce se poate. Cu un amestec de penibil şi curaj, a reuşit să iasă în faţă. Ministerul pe care îl conduce este un fel de stat în stat în sistemul de comunicare al PD-L şi al Guvernului. Şi-a creat notorietate cum a putut. A croşetat, a dat cu mătura, a scos bileţele, şi-a cumpărat rochie de mii de euro, a folosit orice eveniment pentru a se face cunoscută şi remarcată. A reuşit să-şi contureze o imagine negativă în opinia publică. Dar a reuşit să-şi ia colegiul de deputat din Bucureşti din primul tur.

Exemple cu diverse gafe ale miniştrilor sunt la îndemâna oricui. Fostul ministru al muncii Mihai Şeitan a încercat o serie de bâlbăieli cu privire la tăierea salariilor, care ulteriror l-au costat chiar funcţia. Sebastian Vlădescu şi Radu Berceanu au fost atât de sinceri încât s-au regăsit ulterior pe lista celor remaniaţi. Nu mai are rost să discutăm de cele ale lui Funeriu şi chiar ale premierului.

Ideea este că astfel de momente penibile nu duc la distrugerea carierei politice, cel mult la o remaniere. Ele rămân referinţe pentru show-urile de televiziune şi mai puţin în memoria colectivă.

Vom avea parte de o strategie de redresare?

Ultima perioadă ne arată un Emil Boc mai sigur pe el, cu mesaje bine pregătite şi focalizate pe subiecte guvernamentale sau pe proiecte poltice esenţiale pentru PD-L.  Să asistăm la o regenerare a încrederii în Emil Boc şi în al său Guvern?