un blog de
Cosmin Dima

Ieşirea UDMR de la guvernare pare a fi ultimul ingredient „secret” al unei crize politice de toată frumuseţea. Instinctul de prezervare a electoratului maghiar face ca astfel de gânduri să bântuie din ce în ce mai mult conştiinţa politică a unor lideri UDMR.

Când un vicepreşedinte al UDMR, calitate dublată de cea de ministru, invocă public această posibilitate, liniştea PD-L nu este asigurată. Adevărat că semnalele nu sunt foarte puternice. Şi nici nu asistăm la vreun conflict ireconciliabil între PD-L şi UDMR. Dar, cu toate acestea ieşirea de la guvernare este luată în calcul.

Un astfel de scenariu poate deveni realitate în următoarele situaţii: UDMR nu mai beneficiază de avantajele date de potenţialul de şantaj maxim pe care îl deţine pentru prima dată în istoria politică postdecembristă sau pentru că de acum înainte costurile politice ale guvernării devin sensibil mai mari decât beneficiile.

Pentru UDMR, „trădarea” ar fi simplu calcul politic. Singura formaţiune care nu se raportează ideologic şi/sau doctrinar în relaţia cu alte partide, în negocierea sau în rezolvarea conflictului politic nu poate gândi altfel. În istoria sa politică, UDMR a rămas fidel guvernărilor în care a fost cooptat, atâta timp cât electoratul propriu nu a transmis semnale contrare. Fiind un partid etnic, minoritar, cu rezultate electorale cvasiconstante în alegeri, opţiunea intrării la guvernare este mai presus de ideologie şi de cele mai multe ori de orgoliile politice.

Există o serie de probleme care ar face UDMR să renunţe la statutul de partid de guvernare. Dar există şi mai multe motive ca acesta să rămână pe baricade.

Principalele motive ale UDMR pentru menţinerea coaliţiei

Asumarea guvernării în toată perioada lui Emil Boc (perioadă în care Guvernul a avut pierderi masive de credibilitate) şi a proiectului de modernizare a României susţinut şi promovat de către Traian Băsescu şi PD-L. Acum, Cabinetul Ungureanu va beneficia de luna de miere, astfel că  timpul a fost cumpărat de către PD-L pentru toate formaţiunile de la guvernare;

Participarea şi asumarea deschisă a deciziilor cele mai dificile ale guvernării: tăierea salariilor, impozitarea pensiilor, creşterea CAS, acordurile cu FMI etc. Ieşirea de la guvernare ar intra în contrast cu susţinerea totală a acestor decizii;

O eventuală ieşire de la guvernare ar contrazice mesajul constant dat de UDMR, ca fiind un factor de echilibru. Generarea unei crize politice ar putea valida eticheta de iresponsabilitate politică şi ar putea crea un sentiment de radicalizare;

Din punctul de vedere al comportamentului politic, UDMR nu va mai fi un partener credibil şi predictibil aşa cum a fost până acum. În aceste condiţii, o ieşire prematură de la guvernare (chiar şi în condiţiile unor negocieri cu opoziţia ) ar putea fi un semnal de alarmă şi pentru USL.

Deţinerea unor portofolii importante pentru formaţiunea maghiară. Sunt cele mai importante portofolii deţinute de către UDMR din 1996 încoace (Ministerul Mediului, Ministerul Culturii şi Ministerul Sănătăţii, plus conducerea SGG);

Poziţia de putere pe care o are în raport cu PD-L. Această poziţie s-a întârit şi mai mult în contextul schimbării cabinetului. (aştept cu interes noul protocol care s-ar putea semna săptămâna aceasta). Ultimul protocol de colaborare încheiat în perioada Cabinetului Boc prevedea: adoptarea legii privind statutul minorităţii naţionale;  regionalizarea, dar  în varianta UDMR; modificarea Legii administraţiei publice locale;  modificarea legislaţiei electorale (introducerea pragului de 3%). Să vedem termenele concrete invocate de ministrul Borbely. Altfel…

Principalele motive pentru ieşirea de la guvernare

Ruperea unor protocoale de colaborare pe plan local (Cluj, Bihor, Satu Mare, Maramureş);

Tensiuni în alte zone (Covasna şi Harghita);

Tensiunile dintre UDMR şi proiectele luiTraian Băsescu pentru care UDMR a avut deja poziţii politice contrare(regionalizarea, modificarea Constituţiei)

Legea privind statutul minorităţii naţionale (cu cele trei articole disputate: limitele teritoriale, dreptul de veto al Consiliului Naţional al autonomiei culturale şi  autonomia culturală)

S-ar părea că motivele rămânerii la guvernare sunt mai puternice decât cele în favoarea unei retrageri tactice. Iar de aici s-ar putea înţelege că semnalele lui Borbely sunt mai degrabă adresate colegilor din PD-L în contextul semnării viitoare a noului protocol de colaborare. În orice caz e interesant de văzut care va fi contribuţia lui MRU la negocierea protocolului.

Codul portocaliu este valabil şi în politica românească odată cu învestirea Cabinetului Ungureanu. USL încearcă, în mod alert, să supravieţuiască provocării politice pregătite atent de către Traian Băsescu. Între timp, prim-ministrul Ungureanu face prima dojană şi gafează exemplar în prima zi de luptă pe frontul de est.
O astfel de mişcare politică (înlocuirea totală a guvernului cu miniştri tineri) generează în mod automat o serie de provocări pe care atât USL, cât PD-L trebuie să le gestioneze în mod adecvat în pasionala luptă politică dâmboviţeană.

USL, între ciocanul Ponta şi nicovala Ungureanu

Schimbarea în totalitate a Cabinetului Boc cu Cabinetul Ungureanu a produs în rândul USL o dramă enormă. O ruptură de ritm. Seturile de mesaje şi strategiile de comunicare cu care au lucrat în mod constant până acum liderii USL au expirat peste noapte. Mesajul anti-Boc şi întreaga gamă de miniştri cu probleme de imagine au dispărut. În locul acestora, un Mihai Răzvan Ungureanu şi o echipă tânără au preluat controlul guvernamental.
În plus, discursul lui Victor Ponta din Parlament a avut un efect devastator asupra relaţiilor dintre PSD şi PNL. A anunţat o schimbare în logica confruntării dintre USL şi noul Cabinet. De la conflict total şi un război rece care se anunţa de durată, la o relaxare şi consens politic atunci când va fi momentul. A întors la 180 de grade direcţia comportamentului politic al USL, fixat pe acţiuni radicale.
Deşi textul poate fi cu uşurinţă introdus în cutiuţa strâmtă a discursurilor despre normalitate şi consens, în relaţia dintre PSD şi PNL el a creat panică. Războiul rece s-a mutat în altă sferă, în interiorul USL. În mod paradoxal discursul pozitiv, constructiv a avut un efect distructiv, negativ în relaţiile dintre cele două forţe politice componente ale alianţei.
Vor merge mai departe cu semi-greva parlamentară? Se mai justifică o astfel de acţiune politică atâta timp cât cabinetul Boc nu mai există? Ce decizie vor lua liderii USL şi când?
Liderii USL au nevoie de recalibrarea discursului. Dilema fundamentală în care se regăseau acum o săptămână pare că s-a rezolvat de la sine. Radicalizarea a luat locul moderaţiei, cel puţin în opţiunea lui Ponta. Critica de dragul criticii nu mai este valabilă, în acest context este chiar neproductivă. Acum când se aşteaptă soluţii şi rezultate palpabile, concrete, oamenii îşi vor îndrepta privirea către cei care le vor oferi. Dacă Ungureanu le va oferi, cum va reacţiona USL?
Pentru că Guvernul Ungureanu va beneficia de luna de miere liderii USL nu pot decât să aştepte să taxeze greşelile acestora sau să vină cu alternative şi să încerce şi direcţia consensului.
Şi ar mai fi o temă de gândit. Poate că echipa USL s-a erodat în formatul cotidian al pozei de grup. Lumea s-a plictisit să vadă trei preşedinţi de partid care spun acelaşi lucru în acelaşi timp cu alte cuvinte. Poate că liderii USL ar trebui să se gândească la o distribuţie de roluri în acord cu funcţiile la care fiecare aspiră.

PD-L joacă ultima carte

Din investirea cabinetului Ungureanu PD-L a câştigat timp. Dar este ultima carte, ultimul atu. Se joacă totul sau nimic. Dacă tinerii miniştri confirmă, atunci Cabinetul Ungureanu a fost varianta câştigătoare. Dacă însă vor cădea în capcanele guvernării atunci timpul câştigat de PD-L nu a fost decât un fel de scurt concediu care va pregăti un concediu mult mai lung. Dar dacă vreunul din tinerii miniştri vor confirma pe modelul Ridzi atunci, în mod cert, PD-L va rămâne un studiu de caz pentru studenţii de la ştiinţe politice, aşa cum a rămas şi PNŢCD.
Pe de altă parte, PD-L şi-a asigurat parţial şi liniştea internă. Emil Boc a plecat, iar Guvernului i s-a dat şansa la o a doua şansă. Era exact ce vroia partidul. Vroia o schimbare, o remaniere. A primit mai mult. Poate mai mult decât se aştepta.
Singura problemă rămasă de gestionat şi în mod fundamental importantă este cea a leadershipului. Cum va putea Emil Boc să meargă în alegeri în fruntea partidului în condiţiile în care schimbarea lui a survenit pe fondul lipsei sale totale de popularitate? Va risca PD-L să joace totul pe un guvern foarte tânăr şi neexperimentat şi cu un prim-ministru independent?
În alegeri, un partid are nevoie de un lider puternic şi credibil pentru a reuşi. Emil Boc nu a avut această calitate. Credibil nu mai este. Poate cu excepţia Clujului, resursele sale politice au fost epuizate de guvernare. Probabil nu va trece mult timp, iar Emil Boc va mai fi încă odată pus în discuţie.
Pentru a „motiva” şi mai mult liderii partidului, Traian Băsescu  le-a mai dat celor din generaţia lui, o temă de gândit. Să lase locul celor tineri. Este destul de dificil să-ţi închipui o astfel de divizare şi mai presus de toate să fie şi aplicată. Cu siguranţă pensionarea anticipată a „bătrânilor”din PD-L, pe care în mod retoric Traian Băsescu le-a recomdat-o, nu le va pica bine. Divizarea politicii sau a unui partid pe un asemenea criteriu este falsă şi nu poate avea implicaţii practice.
Însă, ca semnal şi ca exerciţiu retoric poate avea diverse efecte pozitive.

Iarna aprigă, din fericire nu mai aprigă ca cea din `54, nu a putut domoli temperaturile maxime atinse în cercurile politice. Conflictul dintre Opoziţie şi Putere este total, iremediabil şi numai alegerile anticipate sau la termen ar mai putea calma spiritele. Principalele forţe se confruntă cu o serie de dileme politice fundamentale de a căror rezolvare depinde chiar existenţa şi stabilitatea acestora. În partea Puterii, Emil Boc se clatină sub valul de proteste şi sub acţiunile opoziţiei, de cealaltă parte Opoziţia este prinsă în capcana radicalismului. Cine va face alegerea corectă va ieşi victorios, cine nu, va pierde.

Schimbarea lui Emil Boc sau menţinerea lui Emil Boc?

Presat din punct de vedere mediatic, având în bagajul capitalului de imagine o serie recentă de eşecuri substanţiale (ultimul dat de neconstituţionalitatea alegerilor comasate), presat de protestele din stradă şi de nemulţumirea acumulată, neavând în mânecă niciun atuu al vreunei performanţe economice care să se resimtă în buzunarele românilor, PD-L pare prins într-o serie de dileme politice care au ajuns la scadenţă, odată cu apropierea alegerilor.
Printr-un simplu procedeu de enumerare pot fi identificate cele fundamentale: remaniere sau menţinerea actualei formule? Guvern tehnocrat sau politic? Schimbarea lui Emil Boc sau menţinerea acestuia ? Logică electorală cu măriri de salarii şi pensii din împrumuturi sau menţinerea unei logici de guvernare austeră, precaută? Răspunsurile la aceste dileme pot fi date în combinaţii diverse. Totuşi, cea mai importantă pentru PD-L  este cea care gravitează în jurul premierului Emil Boc.
Pentru că zvonurile se intensifică şi „sursele” fac din ce în ce mai mult aprecieri serioase cu privire la schimbarea premierului, merită aprofundat acest scenariu. PD-L a ajuns în situaţia de a alege între ceea ce este corect şi ceea ce este politic pentru propriul destin.
Menţinerea lui Emil Boc până în acest moment a fost justificată de parteneriatul cu Traian Băsescu, de eforturile guvernamentale şi politice făcute în direcţia alegerii celor mai dure măsuri din întregul spectru al ţărilor europene (poate nu neapărat cele mai corecte), de nevoia lui Traian Băsescu de a menţine un relativ control politic asupra Guvernului şi partidului, de lupta internă dintre generaţii şi de multe alte motive personale şi politice mai mărunte.
Corect ar fi ca PD-L să-l menţină pe Emil Boc, deşi imaginea lui este erodată iremediabil. Pentru orice prim-ministru obiectivul fundamental este guvernarea şi terminarea mandatului. Ieşirea din scenă este importantă şi niciun un om politic nu o doreşte negativă. Istoria este nemiloasă. Sunt puţini premierii care şi-au finalizat mandatul (Văcăroiu, Năstase, Tăriceanu). Emil Boc vrea să fie printre ei.
Pe de altă parte, din punct de vedere politic, menţinerea lui Emil Boc în fruntea Guvernului pare a fi în acest moment pentru PD-L sinucidere curată. Emil Boc pare că nu mai are timp să-şi redreseze imaginea oricâte resurse ar arunca în luptă. Popularitatea este o resursă epuizabilă. Odată ce ai rămas fără ea, nu o mai poţi înlocui cu nimic. Nu există surogat pentru popularitate.
Pentru el, timpul nu mai are răbdare, în condiţiile în care alegerile comasate din noiembrie au fost declarate neconstituţionale. Cine cântăreşte din punct de vedere politic întreaga situaţie va descoperi ca argumentele în favoarea schimbării sunt copleşitoare.
Diverse voci au invocat că un guvern cu un lider tehnocrat ar fi întocmai soluţia. Dar Cabinetul Boc a condus întocmai ca un guvern tehnocrat, cu măsurile şi la indicaţiile FMI. PD-L poate merge pe aceeaşi variantă de mesaj, de conştientizare a populaţiei că măsurile de austeritate au fost necesare. Înlocuirea sau menţinerea lui Emil Boc este dilema fundamentală. Alegerea este vitală. Va alege PD-L ce este corect sau ce este politic?

Acţiuni moderate sau acţiuni radicale?

Nici liderii Opoziţiei nu se scaldă în ape limpezi, deşi este clară voinţa alianţei de a rămâne sudată.  Dilema lor fundamentală pare a fi suspendată între o logică a acţiunii radicale şi una a acţiunii moderate. În mod paradoxal, liberalii au adoptat poziţiile radicale, pe când social-democraţii au fost mult mai moderaţi. Oarecum, rolurile au fost schimbate.
Luaţi prin surprindere de valul de proteste generat de gafa preşedintelui Traian Băsescu liderii USL au oscilat între a se integra printre protestatari sau a sta deoparte. Au ales calea de mijloc. Şi-au organizat propriul miting.
La început a fost protestul de susţinere a lui Arafat. Reacţia iniţială a liderilor USL a fost de susţinere a protestatarilor. Au testat strada şi au descoperit că, în loc de un mesaj curat împotriva puterii au găsit un mesaj antiputere, antisistem şi antipartide. Spre surprinderea lor nici alternativa nu avea loc în stradă. Strada fusese confiscată de o masă de oameni care nu mai fusese activă până acum. Era ceva nou. Sloganele era diverse, creative şi îi ironiza pe toţi.
USL se confrunta cu o serie de proteste pe care nu ştia să le descifreze. PD-L fusese suprins, câteva zile mai devreme, de solidaritatea oamenilor pentru Raed Arafat. Protestul civic se reinventa.
După câteva zile de aşteptare USL a organizat un miting. Spre surprinderea multor observatori el a fost organizat de PNL, iar PSD, campionul mobilizărilor şi al mitingurilor a trimis numai organizaţia de Bucureşti şi pe excentricul primar al Constanţei, Radu Mazăre.
În continuare, gesturile extreme ale PNL au fost estompate de atitudinea moderată a PSD. Demisia opoziţiei din Parlament a fost înlocuită cu o „semi-grevă” în condiţiile în care senatorii şi deputaţii şi-au păstrat „mandatul şi dreptul de vot”, pe care să le activeze „în situaţii de maximă importanţă” (alegerile anticipate sau modificarea legislaţiei electorale, moţiune de cenzură sau suspendarea preşedintelui Traian Băsescu).
Opţiunea între acţiuni politice radicale şi acţiuni politice moderate nicidecum  nu înseamnă numai a alege între acţiuni corecte şi acţiuni greşite. Problema ţine de oportunitatea alegerii unui tip de acţiune şi de descifrarea în mod corect a semnalelor din societate.