un blog de
Cosmin Dima

Cabinetele de coaliţie funcţionează după alte principii decât cele monocolore, în ceea ce priveşte comunicarea politică intraguvernametală, dar şi cea externă. Transmiterea mesajului unitar centrat pe un program de guvernare trebuie coroborat cu mesajele politice specifice fiecărui partid. Logica acestui paradox, al comunicării duble, ţine de faptul că partidele aflate în coaliţie trebuie să-şi menţină suportul popular propriu pentru a putea candida cu succes şi după finalizarea mandatului. În general, problemele şi disputele interne intervin spre sfârşitul mandatului când fiecare partid, după calcule proprii, încearcă să se salveze.

Dacă în SUA şi Marea Britanie comunicarea politică guvernamentală se face cu ajutorul profesioniştilor şi este un sport de mult timp împământenit, în România, liderii cabinetelor au aplicat o logică inversă. Mai întâi şi-au văzut încrederea şi credibilitatea la pământ şi abia apoi au apelat la o echipă de imagine care să încerce să repare ceea ce stricaseră în mod inutil.

Se ştie că Tony Blair a beneficiat tot timpul de consiliere politică şi de imagine, Philip Gould, gurul personal în sondaje şi Alastair Campbell (directorul de comunicare şi strategie) fiind doi dintre cei mai importanţi consilieri. Nu mai vorbim de ce fel de consiliere politică şi de imagine primesc preşedinţii americani şi de „obsesiile” acestora cu privire la sondajele de opinie.

De exemplu, preşedinţia lui Reagan a stabilit şapte principii de management al ştirilor: „planifică în avans, stai în ofensivă, controlează traficul de informaţie, limitează accesul reporterilor la Reagan, vorbeşte pe subiecte pe care Casa Albă vrea să vorbească, vorbeşte la unison, repetă acelaşi mesaj de mai multe ori[1]”. Cu alte cuvinte masa „ostilă” a jurnaliştilor care preiau informaţia guvernamentală a fost tratată ca la război, cu strategii, tactici, resurse. Controlul ştirilor şi strategiile de comunicare sunt prioritare.

La noi toată lumea este specialistă în toate. Nu găseşti un politician – evident cu excepţiile de rigoare – care să nu-ţi spună că ştie el foarte bine cu trebuie făcute lucrurile.Comunicarea politică făcută după ureche o găseşti la tot pasul.

Cabinetul Boc are deja o istorie. O istorie ce îmbină cu succes problemele guvernamentale vitale cu tragi-comicul, gafele cu victoriile. Unicitatea modului de comunicare politică vine din relaţia specială pe care premierul Emil Boc o are cu preşedintele Traian Băsescu. Nu de puţine ori au fost momentele când Traian Băsescu a fost comunicatorul Guvernului sau când i-a trasat obiective sau i-a rescris agenda.

Nici cabinetul Boc nu a scăpat de probleme când a trecut la capitolul comunicare. Este adevărat că orice guvern se erodează cu timpul. Cabinetul Boc nu este o excepţie. Ba chiar este un exemplu, de cum se poate eroda încrederea într-un guvern în timp record. În 2010, la jumătatea mandatului, potrivit unui sondaj IRES, Guvernul avea o cotă de încredere de 9%, cea mai mică cotă de încredere a unui guvern postdecembrist. Cu toate acestea modul în care transmiţi mesajele către cetăţeni şi mass-media, forma acestora, contează, uneori, la fel de mult ca şi conţinutul lor.

Reţeta eşecului Cabinetului Boc a fost mai complicată ca o reţetă culinară: comunicare politică defectuoasă, neunitară, pe mai multe voci, asociată cu un lider guvernamental slab din punct de vedere politic şi fără personalitate, amestecată cu imixtiunea preşedintelui în treburile Guvernului, preluarea şi promovarea de către acesta a mesajelor care în mod normal aparţin executivului, cu efect public imediat de depersonalizare, gafe individuale ale miniştrilor. Peste toate acestea, s-au suprapus şi acţiunile nepopulare de tăiere a salariilor bugetarilor şi scăderea nivelului de trai al românilor, ca urmare a crizei economice şi financiare mondiale, care au pus capac încrederii.

 

Relaţia deficitară cu mass-media, moştenirea lui Traian Băsescu

 

Cabinetul Boc a preluat ostilitatea pe care Traian Băsescu a exersat-o timp îndelungat cu presa. Comunicarea cu mass-media a fost scurtcircuitată încă de la începutul celui de-al doilea mandat prezidenţial. Televiziunile private, devenite între timp partizane opoziţiei preşedintelui au rupt cu desăvârşire comunicarea cu Guvernul după ieşirea de la guvernare a PSD în 2009 şi învestirea unui nou cabinet Boc. În plus, o decizie neinspirată a conducerii PD-L a interzis miniştrilor să mai participe la emisiunile televiziunilor lui Vântu şi Voiculescu. Activitatea Guvernului a fost preluată, dar mesajele au fost modificate, exagerate, trunchiate.  Pe lângă acestea s-au mai adăugat şi gafel individuale.

Odată cu scurtcicuitarea comunicării dintre executiv şi mass-media Guvernul a trebuit să-şi adapteze comunicarea. Astfel, sarcina de comunicator i-a revenit lui Traian Băsescu, devenit între timp purtătorul de cuvânt al Guvernului. Mesajul a fost transferat unui actor cu o credibilitate şi o capacitate de luptă politică superioare. Subordonarea executivului a fost mascată şi tradusă opiniei publice de către liderii  politici ai PD-L prin „parteneriat cu preşedintele”. O formulă oarecum inspirată, căci putea justifica lipsa de virilitate politică a premierului. Parteneriat în sus, parteneriat în jos şi toată neputinţa Guvernului a fost pusă sub preş.

Ca şi modalitate de apărare împotriva strategiilor de discreditate imaginate cu succes de către mass-media private, executivul a reacţionat asociindu-se campaniei de discreditate a televiziunilor. Au fost acuzate de partizanat, de populism şi deformare a imaginii reale a acţiunilor Guvernului. În plus, campania anti-Voiculescu şi anti-Vântu a simplificat adversarul şi l-a   personalizat.

Lăsat cu puţine alternative de comunicare televiziunea publică a devenit portavocea acţiunilor şi discursurilor prezidenţiale şi guvernamentale. Interviurile de la TVR cu Traian Băsescu au devenit lungi monologuri, prin care cei doi îşi asigură un canal sigur şi loial de transmitere a mesajelor. TVR s-a transformat într-o redută în care asedierea Guvernului este interzisă.

Pe lângă procesul de adaptare reciprocă, în care Guvernul şi mass-media se adaptează continuu la strategiile celeilalte părţi,  comunicarea guvernamentală tinde să fie o continuare a comportamentului partidelor din campaniile electorale. Produsul guvernamental trebuie să fie vândut. Politicile trebuie îmbrăcate cât mai bine, iar mesajul care trebuie transmis nu are voie să fie confuz, lung.

 

Configuraţia coaliţiilor generează o comunicare neunitară

 

Configuraţia politică a Guvernului, coaliţie a două partide PD-L şi UDMR plus un apendice indispensabil, alternează un sistem de comunicare când eterogen, când unitar. Eterogenitatea mesajelor reiese din bazinele electorale diferite ale celor trei partide şi identităţile politice pe care acestea şi le asumă. Unitatea mesajului, la nivel guvernamental, mai ales în cazul cabinetelor de coaliţie, ar trebui să reprezinte întotdeauna regula.

Pe de o parte, PD-L încearcă să se adreseze în mod constant unui electorat de dreapta, deşi nu a avut niciodată probleme, mai ales la nivel local, „să fure” din electoratul PSD, PNL, PRM sau PC.  Cu alte cuvinte mereu a ţintit un suport mai larg. Confruntat cu o serie de restricţii bugetare, economice şi financiare, PD-L a fost principalul partid care a fost taxat de către populaţie. Lipsa de credibilitate a premierului Emil Boc şi incapacitatea de a fi un comunicator înrăit a transferat misiunea de a comunica reducerile salariale şi restricţiile bugetare către Traian Băsescu.

În ceea ce priveşte UDMR, acesta trebuie să ţină cont de pretenţiile propriului electorat şi să fie sensibil la nevoile acestuia. În ciuda guvernării şi a faptului că este părtaş la toate deciziile de austeritate costurile politice ale UDMR au fost mai mici decât cele ale PD-L. Explicaţia este simplă. UDMR nu trebuie să fie neapărat un comunicator bun pentru propriul electorat, ci trebuie să-i fie fidel.

UNPR nu a ezitat să joace ca alternativă la PSD într-un Guvern de centru-dreapta. Comunicarea politică a „trădătorilor” a mers pe cartea interesului naţional şi a mesajelor de stânga. Protecţia pensiilor, relaţia cu sindicatele şi alte măsuri asociate partidelor de stânga nu au avut succesul scontat. UNPR rămâne la mâna PD-L să deservească interesul naţional.

 

Gafele şi  „succesurile” membrilor executivului se contabilizează mai puţin

 

Deşi televiziunile nu ratează niciodată să taxeze gafele şi ieşirile în decor ale miniştrilor sau ale lui Emil Boc, astfel de acţiuni nu au repercursiuni negative majore pentru actorii în cauză. Mai mult, ele sunt contabilizate ca şi o formă de publicitate.

Logica promoţională şi-a făcut repede adepţi printre membri marcanţi ai Guvernului. Elena Udrea este un exemplu de logică promoţională cum nu s-a mai făcut până în acest moment la noi. Elena Udrea se vinde bine, iar televiziunile cumpără tot ce se poate. Cu un amestec de penibil şi curaj, a reuşit să iasă în faţă. Ministerul pe care îl conduce este un fel de stat în stat în sistemul de comunicare al PD-L şi al Guvernului. Şi-a creat notorietate cum a putut. A croşetat, a dat cu mătura, a scos bileţele, şi-a cumpărat rochie de mii de euro, a folosit orice eveniment pentru a se face cunoscută şi remarcată. A reuşit să-şi contureze o imagine negativă în opinia publică. Dar a reuşit să-şi ia colegiul de deputat din Bucureşti din primul tur.

Exemple cu diverse gafe ale miniştrilor sunt la îndemâna oricui. Fostul ministru al muncii Mihai Şeitan a încercat o serie de bâlbăieli cu privire la tăierea salariilor, care ulteriror l-au costat chiar funcţia. Sebastian Vlădescu şi Radu Berceanu au fost atât de sinceri încât s-au regăsit ulterior pe lista celor remaniaţi. Nu mai are rost să discutăm de cele ale lui Funeriu şi chiar ale premierului.

Ideea este că astfel de momente penibile nu duc la distrugerea carierei politice, cel mult la o remaniere. Ele rămân referinţe pentru show-urile de televiziune şi mai puţin în memoria colectivă.

 

Vom avea parte de o strategie de redresare?

 

Ultima perioadă ne arată un Emil Boc mai sigur pe el, cu mesaje bine pregătite şi focalizate pe subiecte guvernamentale sau pe proiecte poltice esenţiale pentru PD-L.  Să asistăm la o regenerare a încrederii în Emil Boc şi în al său Guvern?