un blog de Cosmin Dima

Turul al doilea al alegerilor prezidenţiale a început rău. Nu pentru candidaţi, ci pentru „poporul suveran”. O serie de mesaje şi discursuri populiste discreditează şi insultă inteligenţa electoratului care „nu prinde”, de cele mai multe ori, jocurile politicianiste.  Proiectele politice sunt ascunse în programele politice electorale făcute numai de ochii presei. Cum ar putea electoratul să nu voteze emoţional dacă acesta este bombardat în fiecare zi cu demagogie şi nu cu proiecte de interes ?
Din punct de vedere al marketingului politic Traian Băsescu se vinde bine. Cine spune că nu prinde campania negativă la români se înşală. Dar cine spune că şi campania negativă ţine de oportunitate atunci are dreptate. Campania negativă a mers de minune în 2004 când Traian Băsescu a fost candidatul Alianţei D.A. iar românii nu se confruntau cu o criză economică. Aveau timp să se uite la televizor şi poate mai citeau şi ziarele, chiar dacă liberatea presei era „şifonată”.

Acum suntem în 2009, strategia de campanie a actualului preşedinte nu s-a schimbat foarte mult. S-a modificat conţinutul ei. Atac la moguli, mesaje bine direcţionate, de factură emoţională, populiste. Însă, populismul lui Traian Băsescu a ieşit din limita normalului.
Întrebarea care se pune este următoarea: mai are succes populismul lui Traian Băsescu în anul 2009 când „poporul suveran” se confruntă cu o criză economică ?

Cine ar citi „Poliarhiile” una dintre cărţile de referinţă ale lui Robert A. Dahl ar înţelege că ţara nu este în pericol de a fi acaparată de Vântu, Patriciu sau Voiculescu. Pentru că în România nu există un singur centru de putere. Chiar cei trei pe care îi invocă Traian Băsescu reprezintă trei centre de putere cu interese diferite. Este dificil să crezi un astfel de mesaj pe care Traian Băsescu îl promovează. Este o retorică care ţine numai de campania electorală, de lupta sa personală şi nu de un pericol iminent care se va abate peste „poporul suveran” şi va zdrobi „voinţa poporului”.
 
Unul dintre cele mai perverse efecte instituţionale ale atitudinii populiste a lui Băsescu este subminarea încrederii cetăţenilor în instituţiile democraţiei (Parlament, partide, etc).  Iar într-o democraţie funcţionarea instituţiilor este mai importantă decât voinţa unui singur om.

„A-şi aroga dreptul să afirme că viitorul unui popor depinde de scenariul pe care un singur om i-l propune s-ar părea că ţine, mai degrabă, de populismul aflat în stadiul maxim, mai ales atunci când acesta nu-şi dă silinţa să-i dezvăluie conţinutul şi se mărgineşte la denunţarea răutăţii adversarilor împotriva cărora războiul deschis reprezintă unica paradă” (Guy Hermet, Sociologia Populismului, trad. Dan Burcea, pref. de Ion Iliescu (sic!) Bucureşti 2007: Editura Artemis )

Guy Hermet identifică cinci constante ale populismului dezvoltate în cartea sa:

Prima constantă: invocarea sentimentelor popularece au vocaţia să reflecte voinţa generală;
A doua constantă: ţine de siguranţa peremptorie  cu care purtătorul de cuvânt se aşează în poziţia oglindă a aspiraţiilor sau a temerilor populare, precum şi de maniera în care el exprimă această siguranţă. Se ştie că mesajul populist nu este preocupat să argumenteze;
A treia constantă: demersul populist cultivă agresivitatea polemică;
A patra constantă: retorica populistă postulează, în mod fals, unitatea poporului;
A cincea constată: pretinsa eficacitate imparabilă a politicilor pe care o preconizează;

Despre referendumul validat vă las să citiţi un pasaj dintr-un articol publicat de mine în revista de ştiinţe politice Sfera Politicii:

„Democraţia prin referendum, aşa cum este ea defintă de Giovanni Sartori <<este după cum spune denumirea, o democraţie în care demos-ul decide în mod direct asupra problemelor controversate, deşi fără a se reuni, ci discret, prin intermediul referendumului>>. Prin urmare ceea ce se înţelege prin democraţia prin referendum nu este simpla utilizare a instrumentului, ci stabilirea lui ca mecanism al democraţiei. Chiar dacă nu există deocamdată pericolul real al metamorfozării democraţiei reprezentative într-o democraţie referendară, există tentaţia folosirii în exces a acestui instrument constituţional, în scopuri politice şi mai puţin în scopul rezolvării reale ale unor probleme ale societăţii. O critică consistentă care se poate aduce folosirii excesive a referendumului trebuie privită din două perspective. Prima constă din faptul că referendumul are mai mult o valoare simbolică decât o reală consultare a cetăţenilor. Agenda nu este stabilită, de către cetăţeni, ci de către iniţiatorul acestuia, preşedintele. Mai mult, simpla informare a cetăţenilor nu înseamnă o cunoaştere adecvată a subiectului propus spre consultare. <<Informaţia nu este cunoaştere>>. De aceea, putem considera că referendumul nu satisface majoritatea opiniei publice, decât în mică măsură, deoarece <<simpla însumare a preferinţelor individuale poate genera consecinţe de ansamblu care neagă intenţiile individului>> ( Cosmin Dima – „Conflictul intraexecutiv în regimul semiprezidenţial românesc Primul-Ministru Călin Popescu Tăriceanu versus Preşedintele Traian Băsescu”  Sfera Politicii. nr.139)”