un blog de
Cosmin Dima

M-am născut în Est. La revoluţie aveam aproape şapte ani. Ca mulţi alţi tineri nu am trăit sub comunism decât o scurtă perioadă. Despre starea de spirit din acele vremuri nu ştiu aproape nimic. Nu am coşmaruri din epoca trecută, căci pentru mine democraţia nu a fost un vis. Nu simt frică şi teamă. Nu ştiu ce înseamnă cenzura, căci mă pot exprima liber. Nu-mi impune nimeni ce să fac şi cum să gândesc. Nu mă simt copleşit de umbre.

Cărţile, articolele, interviurile, discuţiile, imaginile, arhivele naţionale sau externe sunt cele ce-mi întregesc puzzle-ul complicat al perioadei comuniste. Înţelegerea faptelor, a mentalităţii de atunci, a comportamentului politic şi social din trista perioadă este necesară. Ea duce – chiar dacă au trecut aproape 22 de ani de la căderea comunismului – la descifrarea unor atitudini sau comportamente politice şi sociale din prezent. Indirect, comunismul încă afectează societatea, pe mine, pe cei care s-au născut prea târziu ca să-l cunoască. „Pentru mine comunismul nu este absent, este prezent” spunea Marius Oprea recent.  Pentru mine, comunismul nu este prezent, dar reziduurile lui încă ne bântuie, ne iradiază, ne afectează.

Amintirile sunt vagi şi puţin traumatizante: ritualul cozilor de la aprozarul de peste drum pentru a apuca câteva banane verzi; indignarea pentru „evaporarea” din librării a jucăriilor abia aduse; vizitele părinţilor mei în garaj pentru a asculta „acel” post de radio, Europa Liberă; tabloul „Marelui Cârmaci” din faţa clasei; nedumerirea că nu am mai ajuns pionier; privitul ecranului alb-negru al televizorului la oameni care protestau strânşi în grupuri mari, care alergau pe străzi şi, mai ales, la aceia morţi, dezbrăcaţi, puşi unii lângă alţii cu faţa în sus.

Comunismul a căzut atunci, în cea perioadă. A urmat o altă viaţă marcată profund de cea în care m-am născut, tranziţia către democraţie. Oficial, propaganda şi-a întrerupt activitatea, ideologia comunistă nu a mai fost doctrină de stat, rolul conducător al Partidului Comunist a încetat, eşalonul doi a rămas la putere, Securitatea s-a ascuns acolo unde nimeni nu ştia să caute, stigmatul condiţiei a rămas. Un stigmat resimţit pe deplin de cel care s-a născut în Est într-o perioadă bolnavă. O boală care a afectat iremediabil societatea românească, atrofiată, paralizată, coruptă, incorectă, supusă unei stări de convalescenţă, parcă eternă.

Condiţia societăţii noastre de astăzi nu este una predestinată. Ea vine din trecut. Un trecut în care încercam, în mod galopant, să ajungem occidentul din urmă. Dar, din nefericire, procesul a fost brusc întrerupt. Am involuat. Estul comunist şi Vestul capitalist s-au despărţit iremediabil până în 1989. În partea de est au fost marcate destine, au murit milioane de oameni. Cea mai mare parte a rămas însemnată pe viaţă. Noi, cei care doar ne-am născut atunci, tragem ponoasele, deşi ne bucurăm din plin de avantajele pe care Vestul le-a avut din totdeauna.

EST versus VEST

Estul comunist şi Vestul capitalist au o istorie recentă. Aceasta începe imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Deşi pacea ar fi fost starea firească după 9 mai 1945, plaga comunistă va cuprinde estul, iar vestul va fi mereu un pod prea îndepărtat.

Discursul lui Churchill de la Fulton, Missouri, unde venise să-şi ridice un premiu, descria o realitate, ce avea să fie luată în seamă abia peste un an de toţi liderii din Vest, dar care, în fond, avea să ţină o jumătate de veac: “De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o Cortină de Fier a coborât de-a curmezișul continentului. În spatele acestei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa Centrală şi Răsăriteană (…)”. Au urmat momente politice şi militare cruciale ca Zidul Berlinului ridicat în 13 august 1961, Ostpolitik în 1969, Doctrina Brejnev, Acordurile de la Helsinky din 1975 şi Iniţiativa de Apărare Strategică, lansată de Roland Reagan în 1983 care au adâncit şi mai mult falia creată între Est şi Vest. URSS avea să ţină sub cizma Armatei Roşii jumătate de Europă.

Astăzi, Estul comunist şi Vestul capitalist nu mai există. Primul a dispărut în 1989, atunci când Cortina de Fier s-a ridicat, când Războiul Rece s-a încheiat, când Kremlinul, măcinat de probleme economice grave, şi-a luat mâna „protectoare” de pe ţările satelit, când doctrina Brejnev a fost contestată, când popoarele din Centrul şi Estul Europei şi-au recâştigat libertatea.

Înainte de căderea comunismului, Estul şi Vestul aveau semnificaţii politice, militare, economice, culturale şi ideologice diferite. Estul însemna unic partid comunist conducător şi violarea continuă şi constantă a drepturilor omului, Pactul de la Varşovia şi poliţie politică, economie centralizată planificată şi sărăcie, cenzură şi propagandă, ideologie marxist-leninistă. Vestul însemna pluralism politic şi respectarea drepturilor omului, economie de piaţă şi prosperitate, NATO, libertate culturală şi artistică, democraţie.

Acum, în Est, comunismul nu mai există. Semnificaţiile avute între sfârşitul anilor `40 şi sfârşitul anilor `80 au fost înlocuite de cele ale Vestului la care Estul a visat dintotdeauna. Cu toate astea, Estul a rămas în urmă şi a căpătat acum alte semnificaţii. Corupţie endemică, instituţii slabe, politicieni iresponsabili şi calificaţi la locul de muncă, lipsa unor elite politice, economice şi culturale credibile etc. sunt câteva din neajunsurile cu care s-au confruntat după 1989 toate ţările ieşite de sub tutela Kremlinului.

A te naşte în Est este ca şi cum ai nutri etern speranţa de a evada din provincie către centru, ca şi cum ai depinde de un frate mai mare educat, care mereu va avea ceva să te înveţe. Ori de câte ori îţi vei pune întrebarea dacă vei reuşi vreodată să-l ajungi, să-l întreci, să-l depăşeşti şi să fii mai bun ca el, vei realiza că este imposibil. Căci fratele mai mare s-a născut înaintea ta. Destinul ţi-a fost potrivnic. Fratele mai mare a trăit dincolo de zidul care a despărţit familii, oameni ai aceluiaşi popor, oameni ai aceluiaşi continent, oameni ai aceleiaşi culturi.

Unii spun că trecerea timpului este soluţia miraculoasă şi că nu este decât o problemă de generaţii. Cu alte cuvinte, nu trebuie decât să aşteptăm, căci comunismul va dispărea de la sine. Nu va rămâne pentru generaţiile viitoare decât un ev întunecat modern.

Dar şi această speranţă pare a fi năruită de atitudinea noastră faţă de comunism. Jumătate dintre români cred că în comunism se trăia mai bine. La care se mai adaugă un procentaj semnificativ de tineri sub 20 de ani care cred asta. Cine să ne mai înţeleagă?

Ce am moştenit de la comunism?

România nu este doar ţara în care totul pare a fi posibil. România este şi ţara în care deciziile politice, politicile publice, iniţiativele sociale, culturale sau de orice altă natură iau forme concrete cu maxime întârzieri. Poate că „a face lucrurile cu întârziere” este tot o caracteristică a noastră, a românilor, parte a năravurilor moştenite din comunism. Sau poate că voinţa politică a liderilor postcomunişti, anihiliată de către scheletele pe care încă le mai poartă în dulapuri sau prin sertare, a rămas neschimbată.

La fel de bine România este ţara în care totul se politizează. De la numiri şi până la iniţiative, totul are o miză politică. În societatea românească nici măcar nu mai este surprinzător să te îndoieşti de unele iniţiative care par a îndrepta România pe un drum mai bun. Să fii sceptic a devenit o regulă. Să nu crezi reprezintă normalitatea.

Nici speranţa nu mai are farmecul ei. Cum să mai speri atunci când ştii că în România lucrurile nu au finalitate? Sau finalitatea este la fel de îndepărtată ca şi trecutul?

Unele indecizii au afectat traseul societăţii româneşti în mod irecuperabil. Legea lustraţiei (adoptată de Senat în aprilie 2006, iar de Camera Deputaţilor, abia, pe 19 mai 2010!, deci la 21 de ani de la căderea comunismului) şi condamnarea comunismului (din 18 decembrie 2006), nu au mai putut schimba nimic substanţial. Timpul celor două acţiuni expirase de mult. Oricum, putem spune că le-am bifat măcar. Am fost şi de data aceasta originali într-un mod absolut nefast.

Societatea românească trăieşte încă în Est. Este Estul Postcomunist, original, modelat şi dresat de regimul comunist. Nu este de mirare că majoritatea tinerilor încearcă să plece şi să se realizeze în Vest. Nu te mai opreşte nimeni la graniţă, căci graniţe „nu mai există”. Uniunea Europeană a fost visul interzis în comunism. Acum poţi să pleci în Vest şi să încerci să scapi de stigmatul căpătat în Est. Poţi să fugi şi să uiţi de responsabilitatea pe care ai avea-o faţă de societatea în care te-ai născut. Poţi să fii liber să negi că te-ai născut în Est. Problema este, cine te crede?

Deschiderea unui Muzeu al Comunismului la Bucureşti naşte controverse. Ce intenţii se ascund  în spatele acestei iniţiative? De ce abia acum interesul pentru un demers care ar fi trebuit să înceapă în decembrie 2006, imediat după ce preşedintele a condamnat comunismul în Parlament? Are vreo legătură cu anul electoral care se apropie? Este o încercare a PDL de a-şi „repera” onoarea pierdută după gafele lui Traian Băsescu şi de a recâştiga fidelitatea intelectualilor anticomunişti?

Ce crediblilitate are un asemenea demers, dacă nu avem nici măcar o lege a lustraţiei? Marius Oprea, fost director al Institutului pentru cercetarea Crimelor Comunismului crede că, atâta vreme cât niciun securist nu este la puşcărie, vorbim degeaba despre muzee ale comunismului.

„În momentul în care investigarea crimelor comunismului a devenit periculoasă, au hotărât să bage comunismul în muzeu”, declară pentru spunesitu.ro Marius Oprea, „Pentru mine, comunismul nu este absent, este prezent. Nu poate fi pus în muzeu. Chiar mă întreb: ce pot să pună în muzeu?” „Era important de foarte multă vreme să avem un muzeu al comunismului”, continuă Marius Oprea, „dar nu cred că Preşedintele Băsescu, sau Emil Boc, sau marele Tismăneanu, ştiu cum arată o sticlă de lapte din timpul comunismului, de exemplu. Ce pun în acel muzeu? Ce obiecte vor fi acolo? Care sunt artefactele? De unde le scot? Poate pe Ceauşescu împăiat. Mi se pare, pur şi simplu, o contrafacere grosolană, pentru că nu s-au preocupat niciodată de aşa ceva.”

De unde porneşti, când vrei să faci un muzeu al comunismului? De la victime. Le-aş da obiectele mele, pentru că am cules de la fiecare mort. Dar pe ei îi doare-n cur de victime

Era important de foarte multă vreme să avem un muzeu al comunismului, dar nu cred că Preşedintele Băsescu, sau Emil Boc, sau marele Tismăneanu, ştiu cum arată o sticlă de lapte din timpul comunismului, de exemplu. Ce pun în acel muzeu? Ce obiecte vor fi acolo? Care sunt artefactele? De unde le scot? Mi se pare, pur şi simplu, o contrafacere grosolană, pentru că nu s-au preocupat niciodată de aşa ceva.

Nu ştiu ca ei, cei de la Institut, să se fi interesat ei să facă rost de paturi de fier, de la închisori în care au murit deţinuţi politici. Nu ştiu să se fi preocupat de victimele comunismului. De unde porneşti, când vrei să faci un muzeu al comunismului? De la victime. Le-aş da eu obiectele mele, pentru că am cules de la fiecare mort. La unul am găsit, în opinci, o lingură şi o furculiţă. Astea sunt obiecte de pus în muzeu. Dar pe ei doare-n cur de victime. Ei se gândesc să facă un muzeu din poze. Este gargară pentru proşti, asta cu muzeul.

Cât timp am fost eu preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, am adunat, în pivniţa clădirii, tot felul de artefacte comuniste. Ligheane, o sticlă de lapte, de toate. Din perioada 1960-1980. Le-am lăsat acolo. Au dispărut, pentru că au fost aruncate. Şi acum, vor să facă muzeu. Din ce să faci muzeu? Nu sunt artefacte, nu sunt piese. Doi ani din viaţa mea i-am petrecut la cozi, la lapte, la zahăr. Aş vrea să văd o sticlă de lapte în muzeul lui Tismăneanu şi să explice ce era asta. Eu oricum nu cred că se va face. Să văd un muzeu al comunismului care să expună ce? Tablouri cu Lenin şi cu Ceauşescu şi cadourile primite de acesta şi de Dej?

Îl punem pe Ceauşescu împăiat? Ce pot să expună în Muzeul Comunismului, dacă nu au strâns obiecte, interviuri,  filmări? Ei s-au ocupat numai de simpozioane. Şi acum, nitam-nesam, vor  muzeu. Pur şi simplu reiterează un fel de cult al personalităţii. Asta nu are niciun fel de importanţă pentru istoria reală.

În momentul în care investigarea crimelor comunismului a devenit periculoasă, pentru diverşi, au hotărât să bage comunismul în muzeu. Comunismul este prezent. Pentru mine, comunismul nu este absent, este prezent. Nu poate fi pus în muzeu. Oprea mai crede că, atâta vreme cât niciun securist nu este la puşcărie, vorbim degeaba despre muzee ale comunismului.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului s-a transfomat într-un institut al nostalgiei pentru comunism

Ştii ce obiecte pot ei să pună? Cadourile lui Ceauşescu. Şi din nou, acest muzeu al comunismului va reuşi să facă o resuscitare a nostalgiei. Pentru că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului s-a transfomat într-un institut al nostalgiei pentru comunism.

Va fi un muzeu al nostalgiei comunismului. Vladimir Tismăneanu construieşte un mausoleu pentru părinţii lui şi cei la fel ca ei. Eu şi Vladimir suntem foarte buni prieteni şi îl respect pentru toată activitatea lui ştiinţifică. Dar este o diferenţă de viziune între mine şi el.

De ce a fost anunţată de Guvernul României şi nu de PD-L? Marius Oprea consideră că nu e normal ca anunţul privind înfiinţarea unui muzeu al comunismului a fost făcut de PDL şi nu de guvern. „Trăim într-o epocă în care anticomunismul este de partid şi de stat”, spune Oprea.

www.spunesitu.ro

În comunism, propaganda a acţionat brutal, fără milă şi fără excepţii. Discursul politic a fost redus la nebunia unui singur om. Arta dezbaterii a rămas un vis frumos la care numai cei mai aprigi optimişti mai puteau spera.

Dar, într-un final, după o îndelungată şi înfrigurată aşteptare, căderea comunismului a binecuvântat societatea românească, cu libertatea de exprimare, acel drept de care, în general, oamenii liberi se bucură mai ales atunci când nu este pervertit de ură, rea-credinţă sau expresii adunate de la periferia vocabularului.

Şi politicienii s-au bucurat şi au beneficiat de absenţa limitelor libertăţii de exprimare. Încet-încet au început să fie inventivi, să aibă curaj, să peroreze. În timp, actul politic nu a scăpat de capcana mediatizării excesive, aşa că uşor-uşor politica făcută la televizor a devenit, în primul rând, o componentă importantă a acţiunii politice a partidelor.

Politica de televiziune, care utilizează în mod intens comunicarea publică şi politică, a devenit o necesitate în cariera mai scurtă sau mai lungă a politicienilor de toate tipurile. Imaginea publică, pusă la loc de cinste, este, pentru mulţi dintre ei, mai presus decât orice. Ambalajul este obligatoriu.

Politicienii tind să facă abuz de „arta de a avea întotdeauna dreptate”. Titlul cărţii neterminate a lui Arthur Schopenhauer pare să fie ceea ce astăzi politicienii români experimentează. Aflarea adevărului obiectiv nu mai este o prioritate, căci a fost înlocuită cu necesitatea internă de a repurta victorii cu orice preţ. Până la urmă cum mai poate fi aflat adevărul obiectiv în aceste timpuri în care ne scăldăm într-o mare de informaţii relativ verificate?

Odată cu libertatea de exprimare s-a născut şi degradarea discursului politic. Alterarea adevărului şi impunerea propriei păreri în ciuda adevărului obiectiv, promovarea excesivă a formei în detrimentul fondului, precum şi  utilizarea în exces a unor cuvinte de la periferia vocabularului, toate întregesc puzzle-ul patologiei.

Discursul politic, modalitatea prin care oamenii politici fie îşi transmit mesajele cu scopul de a persuada electoratul, fie comunică diferite decizii politice luate sau se raportează la adversari, diferă în funcţie de educaţie, scop sau intenţie. Deşi am vrea să credem că educaţia unui politician asigură un discurs politic nealterat, realitatea ne contrazice cu destulă uşurinţă.

Nu ştiu dacă exponentul degradării discursului politic este Traian Băsescu, dar, cu siguranţă, el este acela care din poziţia supremă a folosit cu destulă abilitate limbajul vulgar cu scopul de a încânta urechile poporului sătul de oameni fini şi dichisiţi.  „Măi, păsărică, n-ai şi tu treabă azi?” sau „Sigur, vin direct în birou la tine să o facem” colorează mult prea strident tabloul discursiv.

Lupta cu Viorel Hrebenciuc este notorie: „Mă vedeţi pe mine negociind cu un şobolan rozaliu cum este Viorel Hebrenciuc? Pe unde trece el, miroase a fraudă, a combinaţii care depăşesc bunul simţ”. Viorel Hrebenciuc retalia în aceeaşi manieră: „Diferenţa dintre mine şi Traian Băsescu e aceea că eu sunt întotdeauna treaz, iar el beat. Şi pentru că Băsescu a adus vorba de mirosuri, îl sfătuiesc să se spele şi să nu mai miroasă a transpiraţie”.

Vin în forţă şi liderii Opoziţiei. Nu pot fi mai prejos. Limbajul colocvial este mult prea preţios pentru a fi evitat. Tentaţia este mult prea mare.

Crin Antonescu şi Victor Ponta forţează cu succes fragila limită care desparte discursul politic civilizat de cel de mahala.  “Nu te poti duce ca un beţiv la carciumă să-ţi dai cu părerea despre istoria naţională” (Crin Antonescu); „Când am vorbit marţi la Cotroceni, domnul Băsescu căuta după sticlă pe jos” (Victor Ponta). Par a folosi Stratagema a VIII-a a lui Schopnehauer – „Adversarul trebuie înfuriat: căci astfel el nu mai este capabil să judece corect şi să profite de ascendentul pe care-l are, eventual, asupra noastră. Îl putem înfuria fiind pur şi simplu impretinenţi, sâcâindu-l şi fiind în chip vădit nedrepţi cu el”.

Discreditarea adversarului face, cu siguranţă, parte din arsenalul luptei discursive. Problema este că atunci când te defineşti public ca fiind altfel decât adversarul tău, nu mai poţi acţiona la fel ca el. Căci dacă ai acelaşi comportament de mahala cum te-ai mai putea diferenţia?

Se utilizează din plin dialectica eristică, astfel că în faţa unui mitocan sau a unei mitocănii nu poţi face faţă decât dacă eşti la fel de bădăran şi rosteşti acelaşi tip de cuvinte găsite pe la periferia vocabularului. Dacă acesta este raţionamentul, atunci el este înspăimântător de greşit, dar este adevărat pentru cel care îşi doreşte să aibă dreptate. E clar că nu putem să ne aflăm decât în faţa unui cerc vicios. Murdăria se autoperpetuează prin acest tip de argumentaţie, folosită în mod eronat în scop politic. Adică nu contează cine are dreptate, contează cine dă cu bâta mai tare.

Perversitatea se menţine atunci când politicianul foloseşte în mod conştient o expresie mizerabilă. El ştie că vulgaritatea are adepţi şi fani. Recurge la abandonarea unui cod de conduită pentru o mână de voturi.  Scopul electoral este atins în mod machiavelic.

Să mai luăm nişte exemple. Şi, în acelaşi timp, să ne întrebăm care ar fi câştigul societăţii atunci când ei abuzează în mod public de limba română? Căci dacă scopul ultim al politicii este binele, atunci limbajul şi discursul politic ar trebui să fie mijloace.

Nu poate exista un exemplu mai bun de prostituţie politică promovată decât discursul politic al lui Marian Vanghelie.  „Dacă nu eşti bun PSD te ejaculează” este ultima „butadă” a primarului. Fără jenă şi pudibonderii, discursul este justificat astfel: dacă există cuvinte în vocabularul românesc, ca „ejaculare”, de altfel, termen tehnic, atunci ele trebuie folosite. Căci ele există. Şi un alt argument folosit în mod ostentativ de pitorescul personaj este acela că nu contează cum vorbeşti, ci contează cum „dracului ieşim din criză…”(!?).

Nu mai există culoare politică predominantă atunci când analizăm mitocănia discursului politic. Nimeni nu se mai fereşte, căci nu mai există cenzori. Publicul este apatic şi înglodat în datorii. Nu-i mai arde să taxeze, nici măcar prin vot, mârlănia politică. Dacă vulgarităţii i se răspunde cu vulgaritate, înseamnă că nu mai există alternativă, iar tolerarea continuă a unor excepţii va însemna, în curând, normalitate.

.

Ziarele şi croll-urile show-urilor politice de televiziune au explodat în ultimele săptămâni cu titluri care mai de care mai pompoase. Politica de televiziune îşi spune cuvântul şi îşi joacă rolul. Fiecare partid îşi adaptează şi ajustează acţiunea în funcţie de mesajele date de oponenţi. La prima vedere acţiunile politice lipsesc, tot jocul pare a fi unul mediatic şi mai puţin unul cu substanţă. Temele aruncate în joc sunt vitale. Peste lumea politică pare că domneşte haosul şi nimeni nu mai înţelege care este adevărata miză.

Reorganizarea administrativă şi modificarea Constituţiei, două teme de o importanţă şi de o complexitate majore, complică extrem de mult jocul politic. PNL şi PSD au fost puse în faţa unor provocări de comunicare şi de acţiune politică într-un timp relativ scurt. Astfel au fost obligate să reacţioneze.

Luptele care se dau pe cele două teme sunt diferite pentru că au finalităţi şi proceduri diferite. Constituţia nu poate fi modificată decât cu o supermajoritate, în schimb regionalizarea se poate face prin lege, cu majoritate calificată. Evident, regionalizarea este singura temă care poate aduce modificări de sistem şi poate schimba regulile jocului în favoarea iniţiatorului, adică PD-L şi Traian Băsescu.  Vom vedea de ce.

În tot acest aparent haos avem de-a face cu o capcană mediatică şi una politică. Prima, întinsă de PD-L, a fost cea legată de modificarea Constituţiei. Bazându-se pe o strategie mediatică şi de comunicare, USL a reacţionat la o temă ce nu poate fi în acest moment decât o fundătură. Motivele sunt legate de tactica politică a acestora de a îngrădi şi a izola PD-L. Primul semn de întrebare pe care trebuia să şi-l pună liderii USL era legat de lipsa regiunilor din proiectul de Constituţie.

Căci constituirea USL a urmărit un scop politic şi unul constituţional-instituţional. Aşa cum am spus mai sus, scopul politic este legat de izolarea PD-L pe scena politică, atât în alegerile locale, cât şi în alegerile parlamentare (liderii PNL şi PSD au încearcat evitarea unor eventuale trădări), pe când scopul constituţional-instituţional se referă la construirea unei alianţe care să obţină peste 50% plus 1 în alegerile parlamentare, iar Traian Băsescu să fie obligat constituţional să numească premierul desemnat de formaţiunea care a obţinut majoritatea.

Orice formă de comunicare cu PD-L înseamnă o abatere a USL de la propria strategie, deci o risipă de resurse. Deci, miza dezbaterii despre modificarea Constituţiei este legată de încărcarea agendei partidelor de opoziţie şi a televiziunilor ostile.

Cea de-a doua capcană este cea legată de reorganizarea administrativă, de regionalizare. Evident, birocraţia, gradul scăzut de absorbţie a fondurilor europene, gradul scăzut de atingere a obiectivelor politicii de coeziune, costurile administraţiei publice sunt probleme care trebuie rezolvate. Iar reorganizarea administrativă ar fi metoda prin care aceste probleme să fie remediate. Cel puţin o parte din ele. Dar, dincolo de vis există realitatea politică. A porni la drum cu astfel de schimbări radicale, cu un an înainte de alegerile locale, nu poate fi decât calcul politic şi mai puţin o intenţie lăudabilă.

Experienţa statelor cu democraţii mai vechi decât a noastră arată că modificările majore, bruşte, radicale ce schimbă structura administrativă nu pot fi făcute decât în timp, pentru a corecta eventualele efecte perverse. Tema dată de Traian Băsescu Guvernului este o misiune imposibilă. Şi dacă se adună toată înţelepciunea guvernamentală şi nu poate ieşi ceva bun într-un timp atât de scurt. Şi asta o ştie şi el şi cei din jurul lui care decid traseul PD-L şi al acţiunii guvernamentale.

Deci care ar fi miza adevărată a acestei mişcări? Una dintre ele ar fi cea legată de încercarea de diminuare a poziţiei de putere a UDMR.

UDMR este partenerul de coaliţie al PD-L. Partener loial atâta timp cât proiectele lor de suflet sunt băgate în seamă şi chiar votate în Parlament. Să ne amintim de articolele din Legea educaţiei care stabilesc predarea geografiei şi istoriei în limba maghiară. Nu putem să uităm de mult râvnitul statut al minorităţilor.

Pentru a forma întreg puzzle-ul trebuie să pui toate componente în ordinea corectă. Aşa că ne întoarcem din nou la Traian Băsescu. Nu ştim de ieri de azi că Preşedintelui îi place să se impună, să joace tare, în forţă. Aşa cum a dezvăluit Gyorgy Frunda, Traian Băsescu ia în vedere eventualele efecte perverse, numai că le ignoră şi le foloseşte în avantajul politic personal.

Deci, poziţia pe care PD-L a adoptat-o în coaliţie este legată, pe de o parte de încercarea de diminuarea a poziţiei de putere a UDMR din interiorul coaliţiei, iar pe de altă parte de tergiversarea unor proiecte promise, cum ar fi adoptarea statutului minorităţilor. În ultima perioadă mesajele pro autonomie au fost alimentate şi de lideri ungari şi de lideri ca Laszlo Tokes şi de indivizi provocatori ca Csibi Barna. Aşa că PD-L nu i-a mai rămas decât să joace tare şi să contracareze atitudinea maghiară prin forţă. Inflamarea spiritelor nu poate fi temperată decât prin atitudine şi măsuri politice concrete. Satisfacerea dorinţelor regionale ale UDMR, prin înfiinţarea unor microstructuri zonale în interiorul superjudeţelor (propunerea lui George Scripcaru) şi ignorarea statutului ar fi un scenariu de luat în considerare.

publicat pe www.spunesitu.ro

Ideal ar fi ca parlamentarii să aibă un traseu coerent, să rămână în partidele care au mizat pe ei, oportunismul politic să nu existe, iar dimensiunea ideologică şi poziţionarea stânga-dreapta să aibă sens şi o importanţă mult mai mare. Din păcate, toate acestea sunt relative, iar migraţia politică frizează uneori ridicolul.
Fenomenul se activează în principal în anumite perioade cheie. Înainte de alegerile parlamentare – fluxul este dinspre putere spre opoziţie – şi, imediat, după ce rezultatele sunt aflate – fluxul se inversează – mecanismul se declanşează. În acele perioade stăm cu sufletul la gură să ghicim sau poate chiar să pariem cine mai pleacă, de la ce partid şi încotro se îndreaptă. Toată lumea este consternată, mirată, siderată. Iar colegii care-i creditaseră pe fugari cu note maxime la capitolul încredere se ascund neştiind cum să justifice oribilele fapte.
Când am auzit că 20 de parlamentari PD-L şi-ar negocia plecarea la USL, apoi că ar fi numai cinci care ar primi stipendii pentru „înalta trădare”, mi-am reamintit de episodul formării UNPR, acţiune politică bine instrumentată, şi nu o simplă migraţie politică. Apoi am realizat că migraţia parlamentarilor nu trebuie „rezolvată” printr-o lege, ci că acest fenomen trebuie să se autoregleze. Încercarea de a stopa migraţia parlamentară prin intermediul unei legi ar fi un demers neconstituţional, căci mandatul este reprezentativ şi nu imperativ.
Migraţia politică, ca fenomen, nu este o cauză în sine, ci un efect. Pentru a analiza această problemă trebuie privit comportamentul partidelor şi al politicienilor.
Înainte de a indentifica cauzele care fac ca migraţia politică să fie un fenomen activ şi constant trebuie să ne punem următoarea întrebare: Ce aşteptăm noi de la parlamentari? Răspunsul vine imediat, fără să întâmpinăm prea multe dificultăţi de raţionament: parlamentarii ar trebui să reprezinte cu inteligenţă cetăţenii, să urmărească binele cetăţii prin intermediul activităţii de legiferare, iar interesul propriu să-l facă mic şi să uite de el. Bref, cam asta ar fi.
Există o legătură directă între performanţa parlamentarului şi mârşava faptă de a schimba barca? Adică îi afectează acestuia activitatea legislativă plecarea la un alt partid?  Am putea privi de la caz la caz. Dar, în general, nu ar trebui. Arta legiferării, acolo unde ideologia nu are loc, este aceeaşi în toate partidele care respectă principiile democraţiei. Cu toate astea, nu însemnă că plecarea acestuia nu modifică peisajul politic sau raportul de forţe. Uneori se face un bine, alteori se face un rău.
O altă chestiune de care trebuie să ţinem cont este aceea că o nevoie reală de a reglementa acest fenomen nu există. Se întâmplă să nu fie cu adevărat dorită reglementarea şi din considerente care ţin de o complicitate politică transpartinică. Care partid a pus piciorul în prag şi a spus „NU parlamentarilor dezertori!”? Nici unul. Ba chiar au existat strategii şi tactici pentru a încuraja dezertarea. Au fost făcute achiziţii cu tot cu trecutul ideologic lepădat, cu imaginea negativă sau pozitivă a celor care s-au trezit într-o dimineaţă  altfel, şi au ştiut că de ei nu mai este nevoie în partidul x, ci în altă parte. Migraţia politică poate asigura majorităţi parlamentare sau poate dărâma guverne.
Fenomenul migraţiei parlamentarilor reprezintă, de fapt, efectul pervers al anomaliilor care intervin în structura, ideologia şi activitatea partidelor. Pe de altă parte, el acţionează şi ca o supapă de eliberare a tensiunilor interne. Un partid măcinat de conflicte interne îşi poate diminua starea conflictuală continuă, prin plecarea celor nemulţumiţi (în general cei în minoritate), prin migraţie. Atunci când un partid politic se fracţionează, iar parlamentarii sunt nevoiţi să schimbe partidul înseamnă că avem de-a face cu un fenomen de migraţie politică?
Cauzele care duc la migraţia parlamentarilor sunt atât de natură personală, cât şi de natură ideologică şi chiar structurală, iar oportunismul este de departe printre principalele motive.
Politica bună este coerentă. Politicienii coerenţi rămân în aceeaşi ambarcaţiune, chiar dacă ea se scufundă. Aşa ar fi moral. Căci oportunismul, ca mod de a acţiona şi ca mod de a fi nu este specific oamenilor fără principii şi fără traseu. Pentru cei care înţeleg puterea ca mod de viaţă, ca mijloc prin care îţi poţi satisface ego-ul bolnav, oportunismul este un leac, un surogat. Nu mai puţin important este „cash-ul”. Căci tranzacţiile cu parlamentari fac şi ele parte din peisaj. Trocul cu parlamentari este o practică frecventă la nivelul tuturor partidelor, fie că sunt ele de stânga sau de dreapta.
Un alt factor ţine de importanţa relativă a ideologiei. Cu cât dimensiunea ideologică are o importanţă ridicată, cu atât migraţia este mai mică şi invers. Oportunismului şi slabei consolidări ideologice a unui partid li se adaugă şi alte motive care ţin de conflicte ireconciliabile între lideri locali sau naţionali sau de frustrări personale cu privire la eşecul obţinerii unor funcţii publice sau politice.
Diminuarea acestui fenomen ar trebui să pornească chiar de la partidele care dezaprobă un astfel de comportament. Dar cine să înceapă campania? Căci toate partidele au suferit pierderi, iar păstrarea actualului status quo nu este preferat de nicio formaţiune.

Publicat pe www.spunesitu.ro