un blog de
Cosmin Dima

Nu de puţine ori s-au pus întrebări legate de legitimitatea lobby-ului, de nevoia reglementării sau de capcana în care am intra dacă am mai adopta o lege care va rămâne veşnic inutilă. Au fost încercate definiţii care mai de care mai inovative, mai complicate sau mai banale. S-au inventat concepte şi s-a dat cu părerea acolo unde lucrurile păreau a fi foarte clare. În dezbateri, evident, nu într-o literatură de specialitate. Căci aşa ceva nu există în România.

Să luăm, de exemplu, expresia „lobby mediatic nelegitim” a doamnei Andreea Paul Vass, lansată la dezbaterea „Despre lobby şi alţi demoni” organizată de Adevărul Holding. Primele observaţii sunt legate de naivitatea expresiei şi de îndârjirea politică. Naivitate pentru că doamna consilier încă îşi mai pune problema dacă lobby-ul este legitim. În al doilea rând, nu putem să nu remarcăm cât de precis a fost introdusă componenta „mogulească”, cea care, în mod nelegitim, pune presiune pe guvernarea Boc.

Dar să nu ne panicăm, căci astfel de tentative vin dintr-o tradiţie cunoscută. Nu-i aşa că vă mai aduceţi aminte de „grupurile de interese nelegitime” ale lui Traian Băsescu? Dar ca să facă o treabă şi mai bună, doamna consilier personal al prim-ministrului Emil Boc, ar putea să iasă şi la televiziunile mogulilor (sper să nu-i dau idei!) ca să lanseze o astfel de formulă. Atunci efortul de a explica conceptul se dublează, triplează etc. Dintr-o încercare de reabilitare şi de explicare a conceptului ajungem la confuzii uriaşe. Dar, să revenim.

Dezbaterea internă şi diputele dintre specialişti sunt, fără îndoială, la început. Uneori chiar copilăroase. Asişti uimit la certuri de oameni mari care, uzând de raţiune şi informaţie redusă, încearcă să-şi impună prin intonaţie şi atitudine belicoasă părerile. Cam acesta este nivelul dezbaterii despre lobby-ul din România. Este în faza primară. Dacă încă ne mai ferim să spunem că facem lobby, dacă încă ne este frică să spunem că facem parte din categoria grupurilor de interese (cazul unor sindicate şi probabil al multor organizaţii obsedate de răzbunarea politică) atunci să nu ne mai întrebăm de ce democraţia autohtonă este pe butuci.  Nu mai vorbim de frica organică pe care o trăiesc unii politicieni când aud că nişte lobby-işti vor să discute cu ei. Păi acest fapt ţine de o stare politică rudimentară. Căci, deşi omul este fiinţă lucidă şi raţională, emoţiile îl copleşesc atunci când nu trebuie.

De ce politicienilor le este frică să recunoască că în mod curent interacţionează cu grupurile de interese şi că pe baza informaţiilor şi a expertizei acestora (acolo unde raţiunea este suverană) încearcă să ia decizii în cunoştinţă de cauză? Am câteva ipoteze. Lenea de a citi cele câteva legi care spun destul de clar unde este trafic de influenţă şi unde nu este sau frica  indusă de practici ilegale. Adică de interacţiunile care se circumscriu sferei favoritismului, clientelismui şi altor „isme” specifice.

Deazbaterea despre lobby în România este la stadiul întrebărilor primare. Ce este lobby? Ce este advocacy? Sunt legitime sau ilegitime grupurile de interese? Este lobby-ul trafic de influenţă sau nu? etc. Dar, deşi suntem încă la început cu clarificările conceptuale – şi aici mă refer la dezbaterile dintre specialişti, adică practicieni, nu mai vorbim de marea masă – îmi pare că eforturile se rezumă la discuţiile din jurul unei mese. Alte eforturi, ioc.

Este clar că sunt puţine cazuri în ştiinţele sociale unde există consens cu privire la validitatea şi corectitudinea unor teorii sau concepte. Dar a bate pasul pe loc cu serii de dezbateri (nu critic dezbaterile, ci conţinutul lor)  sau, mai bine spus, cu serii de dat cu părerea nu este un avantaj pentru nimeni.

Dezbaterea despre reglementarea lobby-ului pare a fi din vremuri imemoriale. Este dintotdeauna. Au fost iniţiative peste iniţiative, toate soldate cu eşecuri previzibile. Cine are curiozitatea să citească inepţiile din propunerile legislative care circumscriu activitatea de lobby unor persoane absolvente de o facultate sau alta, atunci îşi poate da seama la ce mă refer. Ultima invenţie are şi un caracter exotic. Adică vine din partea a trei reprezentanţi ai celor trei mari partide PNL – Adriana Săftoiu, PSD – Carmen Moldovan şi PD-L-Sever Voinescu. Cu toate acestea numai reprezentantul PNL  a venit să-şi susţină creaţia, dar fără argumente credibile. Poate ceilalţi au anticipat criticile?

Sunt, pe de o parte, firmele care fac lobby şi  îşi asumă public acest lucru şi care se opun reglementării. Pe de altă parte, sunt anumite  firme de PR care fac şi lobby, dar care cer ca acesta să se reglementeze. Apoi sunt marile companii care nu vor o reglementare a lobby-ului. Vin în forţă şi unele case de avocatură. Participă şi ONG-urile care se împart şi ele între cele care susţin şi cele care nu susţin reglementarea. În principal, sindicatele, care se feresc să se legitimeze ca fiind grupuri de interese, se opun existenţei unei legi.

O concluzie parţială cu privire la o lege care să reglementeze lobby-ul este aceea că deşi au existat numeroase propuneri legislative ele nu răspund unei nevoie reale. Iar până să sperăm la o concluzie definitivă ne putem delecta cu argumentele pro şi contra a diverselor tabere.

publicat pe www.spunesitu.ro

Emil Boc a triumfat. Vasile Blaga a fost lucrat pe faţă, în stil prezidenţial. Schimbarea nu s-a produs. PD-L rămâne la fel, acelaşi dirijor, aceeaşi orchestră. Convenţia PD-L a fost savuroasă, presărată cu glume bune şi chiar lacrimi. Theodor Paleologu a fost mai bun ca orice protagonist de stand-up comedy, iar Traian Băsescu a vărsat lacrimi, din nou, atunci când şi-a amintit că Petre Roman, învinsul, nu a dat mâna cu el, ci i-a întors spatele.
Preşedintele a venit la Convenţia PD-L cu un scop clar. Să-i garnisească candidatura lui Boc cu magicul sprijin prezidenţial. Nefiind sigur că membrii democrat-liberali vor fi ascultători a ales din nou contactul direct, i-a verificat la pupilă şi le-a testat capacitatea de înţelegere.
Mesajele transmise nu au fost altele decât cele cu care a obişnuit partidul. Paternalismul, trasarea de obiective, lupta cu mogulii şi televiziunile şi susţinerea lui pentru Emil Boc, toate acestea, îmbrăcate sub haina necesităţii continuării reformelor, au trezit conştiinţe şi au strivit voinţe.
Pe de altă parte, discursul funny al lui Theodor Paleologu şi-a atins scopul. A detensionat delegaţii la Convenţie, a făcut deliciul presei. A jonglat cu glume bune, citate celebre şi replici aşezate bine printre calculele politice şi nervii întinşi la maxim. Misiunea ludică pe care şi-a asumat-o are totuşi conotaţii politice semnificative. Căci fiului marelui liberal îi place politica şi mai ales iubeşte audienţa. Dar nu-i sunt de ajuns pentru a putea fi considerat util în prima linie. Mai are nevoie de încă o şcoală superioară, aceea a politicii de gaşcă.
Într-un registru sec, clasic, şi bine structurat Emil Boc a mers pe varianta unui discurs de premier şi preşedinte în funcţie. A făcut bilanţul măsurilor pozitive luate de către el şi echipa sa, a explicat ce înseamnă modernizarea statului şi, evident, a atacat USL, şi în mod special PNL. Semn că lupta pentru electoratul de dreapta este o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Când PNL era la guvernare, în perioada 2007-2008, PD-L a atacat pe toate fronturile electoratul de dreapta. Liberalii au fost atunci nevoiţi să pună în practică o strategie defensivă împănată cu elemente ofensive pentru a-şi menţine bazinul electoral. Elementele ofensive atacau PD-L conturându-i o imagine de partid oportunist, de partid transformat peste noapte în partid de dreapta, fără ideologie şi fără  tradiţie.
Acum, PD-L se simte presat pe partea dreaptă de PNL şi încearcă, la rândul lui, să pună în aplicare elemente ofensive ale unei strategii politice. Asta dacă au una. PNL este lipit de stânga, de imaginea USL. Tactică clasică de grupare a electoratului.
Cu o regie aproape perfectă, căci ochiul format a putut observa că niciun element de susţinere a acestuia nu era natural, ci lucrat în mod forţat ca într-o piesă de teatru de proastă calitate, Emil Boc a încercat să-şi aroge o imagine de lider. L-a invocat pe Traian Băsescu, aşa cum în retorică convoci autoritatea pentru a câştiga supremaţie. Degeaba, imaginea de executant a rămas aceeaşi.
Partidul nu funcţionează. Aşa şi-a început Vasile Blaga discursul şi aşa l-a dus până la capăt. Atac direct la autoritate. Cu un discurs critic, într-o sală plină cu peste 1400 de membrii de partid, sub privirile atente ale televiziunilor, fostul secretar general al partidului dădea impresia că poate sparge monopolul lui Traian Băsescu.
Cuvinte simple, cifre, procente, invocarea unei convenţii extraordinare în 2013, toate acestea au făcut parte din arsenalul buldogului. Se simţea cum loveşte în stânga şi în dreapta în speranţa trezirii conştiinţelor. Nimic. Votul final a arătat că nu este de ajuns fără să ai providenţa aproape. Deşi sondajele arătau că este preferat de simpatizanţii PD-L. Buldogul se va retrage în cuşcă şi va încerca mai târziu, după alegerile locale şi parlamentare.

articol publicat pe www.spunesitu.ro

Interpretarea utilităţii moţiunilor celor doi competitori,”O Românie dreaptă. O Românie puternică” a lui Emil Boc (moţiunea EB) şi  „O Românie Dreaptă. O românie Europeană” a lui Vasile Blaga (moţiunea VB), care se vor înfrunta la Convenţia Naţională a PD-L din 14-15 mai, scoate, încă odată, în evidenţă cât de nesemnificative sunt programele politice în competiţiile interne. O moţiune nu poate fi un element determinant în câştigarea alegerilor interne. Imi este foarte greu să cred că membrii unui partid politic ar putea să voteze conţinutul programului în principal, iar în secundar generatorul de idei, liderul sau echipa. Încerc să-mi imaginez cum un membru s-ar duce cu câteva click-uri pe site-ul PD-L şi ar descărca cele două moţiuni. Apoi sistematic, cu precizie chirurgicală ar sublinia pasajele interesante, iar apoi, mergând mai departe ar scoate într-un tabel elementele esenţiale de diferenţiere dintre cei doi candidaţi. Să fim serioşi! Un astfel de scenariu este imposibil.

La Convenţia Naţională a PD-L nu se vor vota moţiuni, ci se vor vota oameni şi echipe. Dar, pe cât de nesemnificative sunt documentele din punct de vedere al influenţei politice, pe atât de importante sunt ca elemente de identificare, ca accesorii. În substanţa lor, programele politice sunt cele care înglobează viziunea, principiile şi programul de acţiune politică ale candidaţilor şi ale echipelor care-i susţin.

Care este substanţa celor două moţiuni şi ce aduc ele nou în peisajul politic? Am să urmăresc trei dimensiuni şi semnificaţiile acestora.

Dimensiunea ideologică

Din punct de vedere ideologic şi doctrinar mi-a fost greu să găsesc deosebiri majore de viziune politică între cele două moţiuni. În primul rând pentru că bătălia politică nu este nici ideologică, nici doctrinară, ci una clasică de putere. În al doilea rând, la nivelul liderilor există consens general faţă de culoarul ideologic la partidului. PD-L rămâne în viziunea ambelor moţiuni partid de centru-dreapta, afiliat PPE. PD-L este singurul partid autentic de dreapta, precum şi cel mai mare partid din România. Aceleaşi marote ce ţin de supremaţia pe scena politică şi pe cea de pe culoarul de dreapta, specifice şi PNL.

În plus, unul dintre obiectivele înscrise în moţiunea EB este „validarea PD-L ca marele partid al dreptei în România secolului XXI”. Mă întreb când o fi fost scrisă această frază? Sau mai bine spus, ce fel de sondaje au citit? În fine, la cât de impredictibil este votul concetăţenilor noştri nu se ştie niciodată,

Totuşi, există diferenţe faţă de modul de redactare, în sensul în care se cunoaşte condeiul lui Valeriu Stoica & co, faţă de lipsa de inspiraţie a echipei lui Vasile Blaga, cam zgârcită la acest capitol.

Dimeniune simbolică

Ceea ce frapează încă de la început este faptul că titlurile sunt aproape identice. Acuzaţia de furt a fost iniţiată de către Vasile Blaga, semn că inspiraţia celeilalte tabere a avut de suferit. Sau poate acest scenariu a fost inventat pentru a da totuşi o notă de unitate în detrimentul imaginii de scindare totală.

Din punct de vedere simbolic cele două moţiuni reprezintă două alternative distincte, cu stiluri de conducere distincte şi cu şanse diferite în viitoarele competiţii electorale. Simbolismul scindării opţiunilor interne de partid este dat şi de către culorile distincte alese de către cei două competitori. Albastru cu alb versus portocaliul lui Boc. Schimbarea versus continuitatea.

Moţiunea lui Emil Boc este axată pe echipă. Cuvinte ca şi expresii ca „scopul nostru”, „echipa” etc. şi cei 150 de susţinători de la sfârşitul documentului, arată că moţiunea, ca şi candidatura nu este centrată pe lider, ci pe conceptul de echipă. E şi normal, având în vedere că Emil Boc, ca om politic, este lipsit de anvergură şi, mai mult decât atât, este consumat politic.

Candidatura acestuia în condiţiile unei susţineri publice minime ţine de speranţa că partidul şi prestaţia lui se vor redresa. Niciun politician nu doreşte să rămână în istorie ca unul care a ratat. Prin intermediul candidaturii el riscă totul. Un eşec al PD-L pe cele două planuri, guvernamental şi politic, cu siguranţă va dinamita structura politică.

În schimb, moţiunea lui Vasile Blaga este centrată pe lider (leader-centered). Spre deosebire de moţiunea lui Boc care se ascunde în sânul echipei, Vasile Blaga îşi începe moţiunea prin intermediul unui mesaj propriu, iar susţinătorii acestuia nu sunt decât 35, înscrişi la finalul moţiunii.

Este normal ca moţiunea să fie centrată pe persoana lui. El şi stilul lui de conducere reprezintă elementul schimbării. Comparativ cu Emil Boc care speră în succesul guvernării, intenţia lui Vasile Blaga este de rupe ritmul.

Cea mai importantă deosebire dintre cele două moţiuni din punctul de vedere al relaţiei cu Traian Băsescu este aceea că în moţiunea VB Traian Băsescu nu există. Acest fapt are două interpretări. Prima este legată de incidentul de pe parcursul campaniei când Vasile Blaga l-a invocat pe Traian Băsescu ca şi partener. Ulterior preşedintele l-a fulgerat violent şi l-a acuzat pe acesta că se foloseşte de numele lui. A doua semnificaţie poate fi legată de însuşi demersul politic al confruntării. Traian Băsescu va rămâne preşedintele României şi atât. El nu are ce căuta într-o moţiune politică a unui partid politic.

Dimensiunea acţiunii politice şi guvernamentale

În viziunea celor două moţiuni, PD-L este identificat cu partidul reformelor. Ce-i drept nimic nou sub soare. Căci toate partidele care au fost la guvernare au mers pe acest mesaj şi pe această identificare.  Aici lucrurile sunt destul de clare. Ambele moţiuni merg pe ideea generală că într-un context politic defavorabil PD-L a preluat puterea şi a ştiut ce să facă cu ea. În acest sens a început o serie de reforme cu care se identifică. Evident că şi la acest capitol moţiunea EB este mai generoasă, căci grupul de susţinere al lui Emil Boc este la guvernare.

O diferenţă notabilă este aceea că moţiunea VB descrie explicit poziţionarea contrară faţă de intenţiile lui Traian Băsescu. Guvernul PD-L nu va fi decât politic, opţiunea unui guvern de tehnoraţi nu poate fi decât o excepţie, având un mandat limitat, pe termen scurt.

O altă diferenţă este aceea că PD-L-ul lui Vasile Blaga militează pentru o economie socială de piaţă, pe când PD-L-ul lui Emil Boc se opreşte la funcţionarea unei economii de piaţă.

În ceea ce priveşte politica de alianţe echipa lui Boc critică în termeni duri USL, în schimb Vasile Blaga nu renunţă la posibilitatea cooperării cu partidele de opoziţie pe proiectele de interes naţional.

Articol publicat pe www.spunesitu.ro

În fiecare an sunt prezentate rapoarte care evaluează libertatea presei în lume (Press Freedom Index, Reporters sans Frontires; rapoartele OSCE, Freedom of the Press index, Freedom House). Exlusiv pentru România este Raportul Freex al Agenţiei de Monitorizare a Presei (AMP). De ce atâta efort? Pentru că presa liberă şi independentă face casă bună cu democraţia. În 2010, România s-a situat pe locul 52 în clasamentul mondial al libertăţii presei. Măsurată de cei de la Reporters sans Frontiers, libertatea presei româneşti este în declin. Trend negativ (2007-locul 42, 2008-locul 47, 2009-locul 50). Semnal de alarmă! Dar pentru cine?

Relaţia dintre libertatea presei şi politică nu poate fi decât una directă. O politică democratică nu poate exista fără manifestarea liberă şi neîngrădită a presei, iar aceasta împreună cu libertatea de exprimare sucombă în faţa unui regim nedemocratic. Se ştie foarte bine unde se poate ajunge atunci când politicul teleghidează şi controlează presa. Democraţia încetează a mai exista, iar forme ale unor regimuri fără conştiinţa drepturilor individuale dezlănţuie iadul.

Presa este unul dintre actorii importanţi ai societăţii democratice. Fără îndoială influenţează societatea, instituţiile, personalităţile publice şi politice, carierele acestora, educaţia individului. Funcţia de informare şi cea de educaţie sunt printre cele mai importante, atunci când ele sunt aplicate corect şi în mod profesionist, atunci când adevărul nu este excepţia.

Dar există şi o patologie a comportamentului presei mai ales în relaţia cu politicul. Presa poate manipula, poate favoriza un actor politic, fie el individ sau partid, poate murdări o carieră politică la fel de bine precum o poate ruina, poate promova un antimodel numai pentru că se apleacă la buzunarul acestuia dintr-o necesitate financiară.

Atunci când încerci să descifrezi concubinajul cel puţin îndoielnic dintre politică şi presă nu poţi să nu te întrebi dacă politicul face presă sau presa face politică? Inversarea rolurilor nu este numai periculoasă, dar este şi contraproductivă.

Putem să luăm ca exemple falsele dialoguri de la televiziunea de stat dintre moderatori şi Traian Băsescu sau Emil Boc. Ca să nu fie monolog, un slujbaş al presei de stat pune întrebări la fel de incomode ca o canapea. De cealaltă parte, PNL şi PSD au luat în braţe PC pentru „antenuţele” folositoare în campaniile electorale care vor urma.

Ciocnirea politică dintre Voiculescu şi Băsescu a avut repercursiuni majore în relaţia dintre politic şi presă. Evident, ca orice poveste de dragoste care începe prematur şi care se termină tragic şi relaţia dintre cei doi a avut de suferit.

Totul a început în 2005, când „soluţia imorală” a fost scoasă de la guvernare de către Preşedinte. Atunci, ca răzbunare faţă de aroganţa prezidenţială, „antenuţele” au început să bombardeze puterea prin intermediul campaniilor de presă. Relaţia conflictuală dintre cei doi s-a oficializat prin introducerea presei la categoria vulnerabilităţi în cadrul Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării. Deci, toate se leagă.

Includerea presei în Strategia Naţională de Apărare a Ţării printre vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale a constituit un motiv de îngrijorare pentru societatea civilă şi opoziţie. Pe bună dreptate. Doar pentru că există conflicte personale, nu este sănătos să asmuţi instituţiile statului asupra presei.

Prin urmare, conflictul dintre Traian Băsescu şi presă a fost alimentat de conflictul dintre Traian Băsescu şi Voiculescu şi Vântu. Adică relaţia Preşedintelui cu presa este o consecinţă a relaţiei acestuia cu patronii de presă. O anomalie.

O alta, promovată de ceva timp în special de către televiziuni, este cea legată de relaţia politicienilor „ştiu-tot” cu platourile televiziunilor. De la uciderea lui Osama bin Laden şi până la dezastrul nuclear de la Fukushima, de la cauzele despărţirii lui Moni de Iri, până la nunta regală dintre prinţul Wiliam şi Kate Middleton, pentru unii politicieni nu există secrete. Totul este desacralizat, niciun subiect nu este străin de interpretare.

Nu demult am urmărit un tânăr politician care într-o emisiune pe unul dintre posturile de televiziune private spunea întocmai „Nu mă pricep la subiect, dar cred că…”. Păi, de obicei, atunci când nu ştii despre ce e vorba fie te duci, cumperi câteva cărţi şi te informezi, fie taci din gură. Nu este sănătos pentru ceilalţi ca un politician să şi vorbească şi să şi spună prostii în acelaşi timp în public. Aşa, păreri avem fiecare dintre noi, dar, de obicei, ni le împărtăşim în privat.

Datul cu părerea nu numai că a devenit o ocupaţie serioasă a unor politicieni, dar s-a transformat şi într-un mijloc de promovare. Cine vrea să urce în ierarhia politică internă trebuie să-şi ia mai întâi pe la televiziuni „botezul” datului cu părerea.

Nu este îngrijorător că apar la TV politicieni şi spun vrute şi nevrute, ci că, deşi sunt toată ziua prezenţi în dezbateri, participarea la vot continuă să scadă. Înseamnă că acest tip de politician trebuie să ia o pauză sau să-şi îmbunătăţească discursul? Poate ambele.

Politica făcută la televizor este lipsită de conţinut şi distruge mobilizarea. Nu este de ajuns să iasă liderii şi să se zburzuluiască unii la alţii ca masele să se ridice la vot. Politica de televizor este gălăgioasă, nu te educă şi nici nu foloseşte nimănui. Este o pierdere de timp. Iar noi nu avem nevoie să pierdem timpul, ci să-l valorizăm. Avem nevoie de libertatea presei şi de presă, dar nu avem nevoie de politicieni care ne pierd timpul.

publicat pe www.spunesitu.ro

Nu sunt sigur că pot descrie cu exactitate numărul real al stereotipurilor şi prejudecăţilor pe care le întâlnim la tot pasul în şi despre politica românească. Dar cred că există cel puţin trei care de cele mai multe ori ele nu sunt întreţinute numai în popor, ci sunt purtate şi perpetuate ca un stigmat al vieţii publice şi politice chiar de indivizii politici.
În plus, comoditatea este maximă când vine vorba de a face diferenţa între persoane, situaţii, contexte, evenimente, declaraţii etc.  Omul aplatizat, abulic, plictisit şi blazat ia locul omului raţional, critic, atent, agil, generos în interpretări. Aşa cum arăta Giovanni Sartori, Homo sapiens se transformă în homo videns. Trecerea prin filtrul raţiunii este înlocuită cu absorbţia informaţiei gata preparate vizual. Omul comod se mulţumeşte cu ce i se dă, fericit că nu mai trebuie să obosească gândind de fiecare dată.
Cel mai uzitat stereotip este acela care îi bagă fără niciun fel de remuşcare pe toţi politicienii în aceeaşi oală. Acelaşi aluat prost, aceleaşi interese meschine, aceleaşi preocupări egoiste. Aşadar, „toţi politicienii sunt la fel”. În mod obligatoriu următoarele două îl explică pe primul, „toţi politicienii fură” şi „toţi îşi văd numai propriile interese”. Cei cărora le face plăcere să nu obosească în a face diferenţa între politicieni sunt probabil cei care preferă să stea acasă în ziua alegerilor. Preferă o sămânţă, o bere rece şi un rictus în colţul gurii. Ei ştiu sigur cum stau lucrurile în politică, cine ce mai desface şi cine cea a mai conspirat. Conspiraţia este ingredientul secret, iar realitatea este o ficţiune. Lucrurile se desfăşoară pe sub masă, „degeabă ne agităm că oricum ei sunt vorbiţi”.
Una din tacticile favorite ale partidelor politice ţine de identificarea adversarului cu răul, cu partea întunecată. În general, puterea este rea, iar opoziţia este bună, chiar dacă prima reuşeşte să puncteze pozitiv. Un partid este angelic celălalt sau celelalte sunt demonice. Ca şi în cazul primului stereotip şi acesta este în mod normal garnisit cu formule deja celebre: „voi faceţi rău, noi vom face bine” sau „voi aţi făcut rău, noi am făcut bine”, depinde care sunt partidele care susţin argumentaţia.
În funcţie de cine este la putere situaţia politică este simplificată, iar ţintele identificate relativ simplu. Ecuaţiile sunt de genul acesta: PSD=corupţie=partid rău, restul (PD-L şi PNL)=salvarea=partide bune; PD-L=corupţie=partid rău, restul (PSD şi PNL) salvarea=partide bune; PNL=corupţie=partid rău, restul (PSD şi PD-L) salvarea=partide bune.
Logica este simplă. Oamenii nu trebuie să reţină şi lucrurile pozitive pe care guvernanţii se chinuie să le aplice, ci ei trebuie să reţină numai cine e înger şi cine e diavol. Până acum toate partidele parlamentare s-au aflat în partea întunecată, toate au guvernat. Singura formulă care nu a fost experimentată este cea dintre PSD şi PNL în scenariul de partea binelui. După ce se va fi consumat şi guvernarea USL, cine pe cine va mai identifica în postura demonică? Poate stereotipul se va schimba, iar partidele vor fi identificate ca parţial bune şi parţial rele. Dar să nu anticipăm, totuşi.
O altă prejudecată savuroasă este aceea legată de rolul şi potenţialul femeilor în politică.„Femeile nu reuşesc în politică pentru că nu sunt lăsate” sau derivate ale acesteia, de genul „femeile fac concesii sexuale pentru a putea urca în cariera politică”, „România nu este pregătită pentru ca o femeie să conducă”. Mitul femeii capabile să conducă este spulberat continuu. Ele sunt întreţinute şi tolerate. Incapabile să-şi măsoare forţele cu gruparea masculină mult mai numeroasă femeile din politică cresc la umbră, atât cât vor ei.
Aşadar este destul de greu ca ele să dispară atâta timp cât sunt întreţinute şi alimentate continuu, nu numai de sus în jos, dar şi de jos în sus. Politicienilor le place să simplifice lucrurile, iar poporului îi face bine. Reducerea fenomenelor politice la un număr cât mai restrâns de cuvinte, eventual antagonice, dă coerenţă vieţii politice. Fără prejudecăţi şi stereotipuri ar trebui să gîndim tot timpul. Economia de cuvinte este necesară, mai ales acum că este şi criză.

Publicat pe www.spunesitu.ro