un blog de
Cosmin Dima

Ziarele şi croll-urile show-urilor politice de televiziune au explodat în ultimele săptămâni cu titluri care mai de care mai pompoase. Politica de televiziune îşi spune cuvântul şi îşi joacă rolul. Fiecare partid îşi adaptează şi ajustează acţiunea în funcţie de mesajele date de oponenţi. La prima vedere acţiunile politice lipsesc, tot jocul pare a fi unul mediatic şi mai puţin unul cu substanţă. Temele aruncate în joc sunt vitale. Peste lumea politică pare că domneşte haosul şi nimeni nu mai înţelege care este adevărata miză.

Reorganizarea administrativă şi modificarea Constituţiei, două teme de o importanţă şi de o complexitate majore, complică extrem de mult jocul politic. PNL şi PSD au fost puse în faţa unor provocări de comunicare şi de acţiune politică într-un timp relativ scurt. Astfel au fost obligate să reacţioneze.

Luptele care se dau pe cele două teme sunt diferite pentru că au finalităţi şi proceduri diferite. Constituţia nu poate fi modificată decât cu o supermajoritate, în schimb regionalizarea se poate face prin lege, cu majoritate calificată. Evident, regionalizarea este singura temă care poate aduce modificări de sistem şi poate schimba regulile jocului în favoarea iniţiatorului, adică PD-L şi Traian Băsescu.  Vom vedea de ce.

În tot acest aparent haos avem de-a face cu o capcană mediatică şi una politică. Prima, întinsă de PD-L, a fost cea legată de modificarea Constituţiei. Bazându-se pe o strategie mediatică şi de comunicare, USL a reacţionat la o temă ce nu poate fi în acest moment decât o fundătură. Motivele sunt legate de tactica politică a acestora de a îngrădi şi a izola PD-L. Primul semn de întrebare pe care trebuia să şi-l pună liderii USL era legat de lipsa regiunilor din proiectul de Constituţie.

Căci constituirea USL a urmărit un scop politic şi unul constituţional-instituţional. Aşa cum am spus mai sus, scopul politic este legat de izolarea PD-L pe scena politică, atât în alegerile locale, cât şi în alegerile parlamentare (liderii PNL şi PSD au încearcat evitarea unor eventuale trădări), pe când scopul constituţional-instituţional se referă la construirea unei alianţe care să obţină peste 50% plus 1 în alegerile parlamentare, iar Traian Băsescu să fie obligat constituţional să numească premierul desemnat de formaţiunea care a obţinut majoritatea.

Orice formă de comunicare cu PD-L înseamnă o abatere a USL de la propria strategie, deci o risipă de resurse. Deci, miza dezbaterii despre modificarea Constituţiei este legată de încărcarea agendei partidelor de opoziţie şi a televiziunilor ostile.

Cea de-a doua capcană este cea legată de reorganizarea administrativă, de regionalizare. Evident, birocraţia, gradul scăzut de absorbţie a fondurilor europene, gradul scăzut de atingere a obiectivelor politicii de coeziune, costurile administraţiei publice sunt probleme care trebuie rezolvate. Iar reorganizarea administrativă ar fi metoda prin care aceste probleme să fie remediate. Cel puţin o parte din ele. Dar, dincolo de vis există realitatea politică. A porni la drum cu astfel de schimbări radicale, cu un an înainte de alegerile locale, nu poate fi decât calcul politic şi mai puţin o intenţie lăudabilă.

Experienţa statelor cu democraţii mai vechi decât a noastră arată că modificările majore, bruşte, radicale ce schimbă structura administrativă nu pot fi făcute decât în timp, pentru a corecta eventualele efecte perverse. Tema dată de Traian Băsescu Guvernului este o misiune imposibilă. Şi dacă se adună toată înţelepciunea guvernamentală şi nu poate ieşi ceva bun într-un timp atât de scurt. Şi asta o ştie şi el şi cei din jurul lui care decid traseul PD-L şi al acţiunii guvernamentale.

Deci care ar fi miza adevărată a acestei mişcări? Una dintre ele ar fi cea legată de încercarea de diminuare a poziţiei de putere a UDMR.

UDMR este partenerul de coaliţie al PD-L. Partener loial atâta timp cât proiectele lor de suflet sunt băgate în seamă şi chiar votate în Parlament. Să ne amintim de articolele din Legea educaţiei care stabilesc predarea geografiei şi istoriei în limba maghiară. Nu putem să uităm de mult râvnitul statut al minorităţilor.

Pentru a forma întreg puzzle-ul trebuie să pui toate componente în ordinea corectă. Aşa că ne întoarcem din nou la Traian Băsescu. Nu ştim de ieri de azi că Preşedintelui îi place să se impună, să joace tare, în forţă. Aşa cum a dezvăluit Gyorgy Frunda, Traian Băsescu ia în vedere eventualele efecte perverse, numai că le ignoră şi le foloseşte în avantajul politic personal.

Deci, poziţia pe care PD-L a adoptat-o în coaliţie este legată, pe de o parte de încercarea de diminuarea a poziţiei de putere a UDMR din interiorul coaliţiei, iar pe de altă parte de tergiversarea unor proiecte promise, cum ar fi adoptarea statutului minorităţilor. În ultima perioadă mesajele pro autonomie au fost alimentate şi de lideri ungari şi de lideri ca Laszlo Tokes şi de indivizi provocatori ca Csibi Barna. Aşa că PD-L nu i-a mai rămas decât să joace tare şi să contracareze atitudinea maghiară prin forţă. Inflamarea spiritelor nu poate fi temperată decât prin atitudine şi măsuri politice concrete. Satisfacerea dorinţelor regionale ale UDMR, prin înfiinţarea unor microstructuri zonale în interiorul superjudeţelor (propunerea lui George Scripcaru) şi ignorarea statutului ar fi un scenariu de luat în considerare.

publicat pe www.spunesitu.ro

Ideal ar fi ca parlamentarii să aibă un traseu coerent, să rămână în partidele care au mizat pe ei, oportunismul politic să nu existe, iar dimensiunea ideologică şi poziţionarea stânga-dreapta să aibă sens şi o importanţă mult mai mare. Din păcate, toate acestea sunt relative, iar migraţia politică frizează uneori ridicolul.
Fenomenul se activează în principal în anumite perioade cheie. Înainte de alegerile parlamentare – fluxul este dinspre putere spre opoziţie – şi, imediat, după ce rezultatele sunt aflate – fluxul se inversează – mecanismul se declanşează. În acele perioade stăm cu sufletul la gură să ghicim sau poate chiar să pariem cine mai pleacă, de la ce partid şi încotro se îndreaptă. Toată lumea este consternată, mirată, siderată. Iar colegii care-i creditaseră pe fugari cu note maxime la capitolul încredere se ascund neştiind cum să justifice oribilele fapte.
Când am auzit că 20 de parlamentari PD-L şi-ar negocia plecarea la USL, apoi că ar fi numai cinci care ar primi stipendii pentru „înalta trădare”, mi-am reamintit de episodul formării UNPR, acţiune politică bine instrumentată, şi nu o simplă migraţie politică. Apoi am realizat că migraţia parlamentarilor nu trebuie „rezolvată” printr-o lege, ci că acest fenomen trebuie să se autoregleze. Încercarea de a stopa migraţia parlamentară prin intermediul unei legi ar fi un demers neconstituţional, căci mandatul este reprezentativ şi nu imperativ.
Migraţia politică, ca fenomen, nu este o cauză în sine, ci un efect. Pentru a analiza această problemă trebuie privit comportamentul partidelor şi al politicienilor.
Înainte de a indentifica cauzele care fac ca migraţia politică să fie un fenomen activ şi constant trebuie să ne punem următoarea întrebare: Ce aşteptăm noi de la parlamentari? Răspunsul vine imediat, fără să întâmpinăm prea multe dificultăţi de raţionament: parlamentarii ar trebui să reprezinte cu inteligenţă cetăţenii, să urmărească binele cetăţii prin intermediul activităţii de legiferare, iar interesul propriu să-l facă mic şi să uite de el. Bref, cam asta ar fi.
Există o legătură directă între performanţa parlamentarului şi mârşava faptă de a schimba barca? Adică îi afectează acestuia activitatea legislativă plecarea la un alt partid?  Am putea privi de la caz la caz. Dar, în general, nu ar trebui. Arta legiferării, acolo unde ideologia nu are loc, este aceeaşi în toate partidele care respectă principiile democraţiei. Cu toate astea, nu însemnă că plecarea acestuia nu modifică peisajul politic sau raportul de forţe. Uneori se face un bine, alteori se face un rău.
O altă chestiune de care trebuie să ţinem cont este aceea că o nevoie reală de a reglementa acest fenomen nu există. Se întâmplă să nu fie cu adevărat dorită reglementarea şi din considerente care ţin de o complicitate politică transpartinică. Care partid a pus piciorul în prag şi a spus „NU parlamentarilor dezertori!”? Nici unul. Ba chiar au existat strategii şi tactici pentru a încuraja dezertarea. Au fost făcute achiziţii cu tot cu trecutul ideologic lepădat, cu imaginea negativă sau pozitivă a celor care s-au trezit într-o dimineaţă  altfel, şi au ştiut că de ei nu mai este nevoie în partidul x, ci în altă parte. Migraţia politică poate asigura majorităţi parlamentare sau poate dărâma guverne.
Fenomenul migraţiei parlamentarilor reprezintă, de fapt, efectul pervers al anomaliilor care intervin în structura, ideologia şi activitatea partidelor. Pe de altă parte, el acţionează şi ca o supapă de eliberare a tensiunilor interne. Un partid măcinat de conflicte interne îşi poate diminua starea conflictuală continuă, prin plecarea celor nemulţumiţi (în general cei în minoritate), prin migraţie. Atunci când un partid politic se fracţionează, iar parlamentarii sunt nevoiţi să schimbe partidul înseamnă că avem de-a face cu un fenomen de migraţie politică?
Cauzele care duc la migraţia parlamentarilor sunt atât de natură personală, cât şi de natură ideologică şi chiar structurală, iar oportunismul este de departe printre principalele motive.
Politica bună este coerentă. Politicienii coerenţi rămân în aceeaşi ambarcaţiune, chiar dacă ea se scufundă. Aşa ar fi moral. Căci oportunismul, ca mod de a acţiona şi ca mod de a fi nu este specific oamenilor fără principii şi fără traseu. Pentru cei care înţeleg puterea ca mod de viaţă, ca mijloc prin care îţi poţi satisface ego-ul bolnav, oportunismul este un leac, un surogat. Nu mai puţin important este „cash-ul”. Căci tranzacţiile cu parlamentari fac şi ele parte din peisaj. Trocul cu parlamentari este o practică frecventă la nivelul tuturor partidelor, fie că sunt ele de stânga sau de dreapta.
Un alt factor ţine de importanţa relativă a ideologiei. Cu cât dimensiunea ideologică are o importanţă ridicată, cu atât migraţia este mai mică şi invers. Oportunismului şi slabei consolidări ideologice a unui partid li se adaugă şi alte motive care ţin de conflicte ireconciliabile între lideri locali sau naţionali sau de frustrări personale cu privire la eşecul obţinerii unor funcţii publice sau politice.
Diminuarea acestui fenomen ar trebui să pornească chiar de la partidele care dezaprobă un astfel de comportament. Dar cine să înceapă campania? Căci toate partidele au suferit pierderi, iar păstrarea actualului status quo nu este preferat de nicio formaţiune.

Publicat pe www.spunesitu.ro

Nu de puţine ori s-au pus întrebări legate de legitimitatea lobby-ului, de nevoia reglementării sau de capcana în care am intra dacă am mai adopta o lege care va rămâne veşnic inutilă. Au fost încercate definiţii care mai de care mai inovative, mai complicate sau mai banale. S-au inventat concepte şi s-a dat cu părerea acolo unde lucrurile păreau a fi foarte clare. În dezbateri, evident, nu într-o literatură de specialitate. Căci aşa ceva nu există în România.

Să luăm, de exemplu, expresia „lobby mediatic nelegitim” a doamnei Andreea Paul Vass, lansată la dezbaterea „Despre lobby şi alţi demoni” organizată de Adevărul Holding. Primele observaţii sunt legate de naivitatea expresiei şi de îndârjirea politică. Naivitate pentru că doamna consilier încă îşi mai pune problema dacă lobby-ul este legitim. În al doilea rând, nu putem să nu remarcăm cât de precis a fost introdusă componenta „mogulească”, cea care, în mod nelegitim, pune presiune pe guvernarea Boc.

Dar să nu ne panicăm, căci astfel de tentative vin dintr-o tradiţie cunoscută. Nu-i aşa că vă mai aduceţi aminte de „grupurile de interese nelegitime” ale lui Traian Băsescu? Dar ca să facă o treabă şi mai bună, doamna consilier personal al prim-ministrului Emil Boc, ar putea să iasă şi la televiziunile mogulilor (sper să nu-i dau idei!) ca să lanseze o astfel de formulă. Atunci efortul de a explica conceptul se dublează, triplează etc. Dintr-o încercare de reabilitare şi de explicare a conceptului ajungem la confuzii uriaşe. Dar, să revenim.

Dezbaterea internă şi diputele dintre specialişti sunt, fără îndoială, la început. Uneori chiar copilăroase. Asişti uimit la certuri de oameni mari care, uzând de raţiune şi informaţie redusă, încearcă să-şi impună prin intonaţie şi atitudine belicoasă părerile. Cam acesta este nivelul dezbaterii despre lobby-ul din România. Este în faza primară. Dacă încă ne mai ferim să spunem că facem lobby, dacă încă ne este frică să spunem că facem parte din categoria grupurilor de interese (cazul unor sindicate şi probabil al multor organizaţii obsedate de răzbunarea politică) atunci să nu ne mai întrebăm de ce democraţia autohtonă este pe butuci.  Nu mai vorbim de frica organică pe care o trăiesc unii politicieni când aud că nişte lobby-işti vor să discute cu ei. Păi acest fapt ţine de o stare politică rudimentară. Căci, deşi omul este fiinţă lucidă şi raţională, emoţiile îl copleşesc atunci când nu trebuie.

De ce politicienilor le este frică să recunoască că în mod curent interacţionează cu grupurile de interese şi că pe baza informaţiilor şi a expertizei acestora (acolo unde raţiunea este suverană) încearcă să ia decizii în cunoştinţă de cauză? Am câteva ipoteze. Lenea de a citi cele câteva legi care spun destul de clar unde este trafic de influenţă şi unde nu este sau frica  indusă de practici ilegale. Adică de interacţiunile care se circumscriu sferei favoritismului, clientelismui şi altor „isme” specifice.

Deazbaterea despre lobby în România este la stadiul întrebărilor primare. Ce este lobby? Ce este advocacy? Sunt legitime sau ilegitime grupurile de interese? Este lobby-ul trafic de influenţă sau nu? etc. Dar, deşi suntem încă la început cu clarificările conceptuale – şi aici mă refer la dezbaterile dintre specialişti, adică practicieni, nu mai vorbim de marea masă – îmi pare că eforturile se rezumă la discuţiile din jurul unei mese. Alte eforturi, ioc.

Este clar că sunt puţine cazuri în ştiinţele sociale unde există consens cu privire la validitatea şi corectitudinea unor teorii sau concepte. Dar a bate pasul pe loc cu serii de dezbateri (nu critic dezbaterile, ci conţinutul lor)  sau, mai bine spus, cu serii de dat cu părerea nu este un avantaj pentru nimeni.

Dezbaterea despre reglementarea lobby-ului pare a fi din vremuri imemoriale. Este dintotdeauna. Au fost iniţiative peste iniţiative, toate soldate cu eşecuri previzibile. Cine are curiozitatea să citească inepţiile din propunerile legislative care circumscriu activitatea de lobby unor persoane absolvente de o facultate sau alta, atunci îşi poate da seama la ce mă refer. Ultima invenţie are şi un caracter exotic. Adică vine din partea a trei reprezentanţi ai celor trei mari partide PNL – Adriana Săftoiu, PSD – Carmen Moldovan şi PD-L-Sever Voinescu. Cu toate acestea numai reprezentantul PNL  a venit să-şi susţină creaţia, dar fără argumente credibile. Poate ceilalţi au anticipat criticile?

Sunt, pe de o parte, firmele care fac lobby şi  îşi asumă public acest lucru şi care se opun reglementării. Pe de altă parte, sunt anumite  firme de PR care fac şi lobby, dar care cer ca acesta să se reglementeze. Apoi sunt marile companii care nu vor o reglementare a lobby-ului. Vin în forţă şi unele case de avocatură. Participă şi ONG-urile care se împart şi ele între cele care susţin şi cele care nu susţin reglementarea. În principal, sindicatele, care se feresc să se legitimeze ca fiind grupuri de interese, se opun existenţei unei legi.

O concluzie parţială cu privire la o lege care să reglementeze lobby-ul este aceea că deşi au existat numeroase propuneri legislative ele nu răspund unei nevoie reale. Iar până să sperăm la o concluzie definitivă ne putem delecta cu argumentele pro şi contra a diverselor tabere.

publicat pe www.spunesitu.ro

Emil Boc a triumfat. Vasile Blaga a fost lucrat pe faţă, în stil prezidenţial. Schimbarea nu s-a produs. PD-L rămâne la fel, acelaşi dirijor, aceeaşi orchestră. Convenţia PD-L a fost savuroasă, presărată cu glume bune şi chiar lacrimi. Theodor Paleologu a fost mai bun ca orice protagonist de stand-up comedy, iar Traian Băsescu a vărsat lacrimi, din nou, atunci când şi-a amintit că Petre Roman, învinsul, nu a dat mâna cu el, ci i-a întors spatele.
Preşedintele a venit la Convenţia PD-L cu un scop clar. Să-i garnisească candidatura lui Boc cu magicul sprijin prezidenţial. Nefiind sigur că membrii democrat-liberali vor fi ascultători a ales din nou contactul direct, i-a verificat la pupilă şi le-a testat capacitatea de înţelegere.
Mesajele transmise nu au fost altele decât cele cu care a obişnuit partidul. Paternalismul, trasarea de obiective, lupta cu mogulii şi televiziunile şi susţinerea lui pentru Emil Boc, toate acestea, îmbrăcate sub haina necesităţii continuării reformelor, au trezit conştiinţe şi au strivit voinţe.
Pe de altă parte, discursul funny al lui Theodor Paleologu şi-a atins scopul. A detensionat delegaţii la Convenţie, a făcut deliciul presei. A jonglat cu glume bune, citate celebre şi replici aşezate bine printre calculele politice şi nervii întinşi la maxim. Misiunea ludică pe care şi-a asumat-o are totuşi conotaţii politice semnificative. Căci fiului marelui liberal îi place politica şi mai ales iubeşte audienţa. Dar nu-i sunt de ajuns pentru a putea fi considerat util în prima linie. Mai are nevoie de încă o şcoală superioară, aceea a politicii de gaşcă.
Într-un registru sec, clasic, şi bine structurat Emil Boc a mers pe varianta unui discurs de premier şi preşedinte în funcţie. A făcut bilanţul măsurilor pozitive luate de către el şi echipa sa, a explicat ce înseamnă modernizarea statului şi, evident, a atacat USL, şi în mod special PNL. Semn că lupta pentru electoratul de dreapta este o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Când PNL era la guvernare, în perioada 2007-2008, PD-L a atacat pe toate fronturile electoratul de dreapta. Liberalii au fost atunci nevoiţi să pună în practică o strategie defensivă împănată cu elemente ofensive pentru a-şi menţine bazinul electoral. Elementele ofensive atacau PD-L conturându-i o imagine de partid oportunist, de partid transformat peste noapte în partid de dreapta, fără ideologie şi fără  tradiţie.
Acum, PD-L se simte presat pe partea dreaptă de PNL şi încearcă, la rândul lui, să pună în aplicare elemente ofensive ale unei strategii politice. Asta dacă au una. PNL este lipit de stânga, de imaginea USL. Tactică clasică de grupare a electoratului.
Cu o regie aproape perfectă, căci ochiul format a putut observa că niciun element de susţinere a acestuia nu era natural, ci lucrat în mod forţat ca într-o piesă de teatru de proastă calitate, Emil Boc a încercat să-şi aroge o imagine de lider. L-a invocat pe Traian Băsescu, aşa cum în retorică convoci autoritatea pentru a câştiga supremaţie. Degeaba, imaginea de executant a rămas aceeaşi.
Partidul nu funcţionează. Aşa şi-a început Vasile Blaga discursul şi aşa l-a dus până la capăt. Atac direct la autoritate. Cu un discurs critic, într-o sală plină cu peste 1400 de membrii de partid, sub privirile atente ale televiziunilor, fostul secretar general al partidului dădea impresia că poate sparge monopolul lui Traian Băsescu.
Cuvinte simple, cifre, procente, invocarea unei convenţii extraordinare în 2013, toate acestea au făcut parte din arsenalul buldogului. Se simţea cum loveşte în stânga şi în dreapta în speranţa trezirii conştiinţelor. Nimic. Votul final a arătat că nu este de ajuns fără să ai providenţa aproape. Deşi sondajele arătau că este preferat de simpatizanţii PD-L. Buldogul se va retrage în cuşcă şi va încerca mai târziu, după alegerile locale şi parlamentare.

articol publicat pe www.spunesitu.ro

Interpretarea utilităţii moţiunilor celor doi competitori,”O Românie dreaptă. O Românie puternică” a lui Emil Boc (moţiunea EB) şi  „O Românie Dreaptă. O românie Europeană” a lui Vasile Blaga (moţiunea VB), care se vor înfrunta la Convenţia Naţională a PD-L din 14-15 mai, scoate, încă odată, în evidenţă cât de nesemnificative sunt programele politice în competiţiile interne. O moţiune nu poate fi un element determinant în câştigarea alegerilor interne. Imi este foarte greu să cred că membrii unui partid politic ar putea să voteze conţinutul programului în principal, iar în secundar generatorul de idei, liderul sau echipa. Încerc să-mi imaginez cum un membru s-ar duce cu câteva click-uri pe site-ul PD-L şi ar descărca cele două moţiuni. Apoi sistematic, cu precizie chirurgicală ar sublinia pasajele interesante, iar apoi, mergând mai departe ar scoate într-un tabel elementele esenţiale de diferenţiere dintre cei doi candidaţi. Să fim serioşi! Un astfel de scenariu este imposibil.

La Convenţia Naţională a PD-L nu se vor vota moţiuni, ci se vor vota oameni şi echipe. Dar, pe cât de nesemnificative sunt documentele din punct de vedere al influenţei politice, pe atât de importante sunt ca elemente de identificare, ca accesorii. În substanţa lor, programele politice sunt cele care înglobează viziunea, principiile şi programul de acţiune politică ale candidaţilor şi ale echipelor care-i susţin.

Care este substanţa celor două moţiuni şi ce aduc ele nou în peisajul politic? Am să urmăresc trei dimensiuni şi semnificaţiile acestora.

Dimensiunea ideologică

Din punct de vedere ideologic şi doctrinar mi-a fost greu să găsesc deosebiri majore de viziune politică între cele două moţiuni. În primul rând pentru că bătălia politică nu este nici ideologică, nici doctrinară, ci una clasică de putere. În al doilea rând, la nivelul liderilor există consens general faţă de culoarul ideologic la partidului. PD-L rămâne în viziunea ambelor moţiuni partid de centru-dreapta, afiliat PPE. PD-L este singurul partid autentic de dreapta, precum şi cel mai mare partid din România. Aceleaşi marote ce ţin de supremaţia pe scena politică şi pe cea de pe culoarul de dreapta, specifice şi PNL.

În plus, unul dintre obiectivele înscrise în moţiunea EB este „validarea PD-L ca marele partid al dreptei în România secolului XXI”. Mă întreb când o fi fost scrisă această frază? Sau mai bine spus, ce fel de sondaje au citit? În fine, la cât de impredictibil este votul concetăţenilor noştri nu se ştie niciodată,

Totuşi, există diferenţe faţă de modul de redactare, în sensul în care se cunoaşte condeiul lui Valeriu Stoica & co, faţă de lipsa de inspiraţie a echipei lui Vasile Blaga, cam zgârcită la acest capitol.

Dimeniune simbolică

Ceea ce frapează încă de la început este faptul că titlurile sunt aproape identice. Acuzaţia de furt a fost iniţiată de către Vasile Blaga, semn că inspiraţia celeilalte tabere a avut de suferit. Sau poate acest scenariu a fost inventat pentru a da totuşi o notă de unitate în detrimentul imaginii de scindare totală.

Din punct de vedere simbolic cele două moţiuni reprezintă două alternative distincte, cu stiluri de conducere distincte şi cu şanse diferite în viitoarele competiţii electorale. Simbolismul scindării opţiunilor interne de partid este dat şi de către culorile distincte alese de către cei două competitori. Albastru cu alb versus portocaliul lui Boc. Schimbarea versus continuitatea.

Moţiunea lui Emil Boc este axată pe echipă. Cuvinte ca şi expresii ca „scopul nostru”, „echipa” etc. şi cei 150 de susţinători de la sfârşitul documentului, arată că moţiunea, ca şi candidatura nu este centrată pe lider, ci pe conceptul de echipă. E şi normal, având în vedere că Emil Boc, ca om politic, este lipsit de anvergură şi, mai mult decât atât, este consumat politic.

Candidatura acestuia în condiţiile unei susţineri publice minime ţine de speranţa că partidul şi prestaţia lui se vor redresa. Niciun politician nu doreşte să rămână în istorie ca unul care a ratat. Prin intermediul candidaturii el riscă totul. Un eşec al PD-L pe cele două planuri, guvernamental şi politic, cu siguranţă va dinamita structura politică.

În schimb, moţiunea lui Vasile Blaga este centrată pe lider (leader-centered). Spre deosebire de moţiunea lui Boc care se ascunde în sânul echipei, Vasile Blaga îşi începe moţiunea prin intermediul unui mesaj propriu, iar susţinătorii acestuia nu sunt decât 35, înscrişi la finalul moţiunii.

Este normal ca moţiunea să fie centrată pe persoana lui. El şi stilul lui de conducere reprezintă elementul schimbării. Comparativ cu Emil Boc care speră în succesul guvernării, intenţia lui Vasile Blaga este de rupe ritmul.

Cea mai importantă deosebire dintre cele două moţiuni din punctul de vedere al relaţiei cu Traian Băsescu este aceea că în moţiunea VB Traian Băsescu nu există. Acest fapt are două interpretări. Prima este legată de incidentul de pe parcursul campaniei când Vasile Blaga l-a invocat pe Traian Băsescu ca şi partener. Ulterior preşedintele l-a fulgerat violent şi l-a acuzat pe acesta că se foloseşte de numele lui. A doua semnificaţie poate fi legată de însuşi demersul politic al confruntării. Traian Băsescu va rămâne preşedintele României şi atât. El nu are ce căuta într-o moţiune politică a unui partid politic.

Dimensiunea acţiunii politice şi guvernamentale

În viziunea celor două moţiuni, PD-L este identificat cu partidul reformelor. Ce-i drept nimic nou sub soare. Căci toate partidele care au fost la guvernare au mers pe acest mesaj şi pe această identificare.  Aici lucrurile sunt destul de clare. Ambele moţiuni merg pe ideea generală că într-un context politic defavorabil PD-L a preluat puterea şi a ştiut ce să facă cu ea. În acest sens a început o serie de reforme cu care se identifică. Evident că şi la acest capitol moţiunea EB este mai generoasă, căci grupul de susţinere al lui Emil Boc este la guvernare.

O diferenţă notabilă este aceea că moţiunea VB descrie explicit poziţionarea contrară faţă de intenţiile lui Traian Băsescu. Guvernul PD-L nu va fi decât politic, opţiunea unui guvern de tehnoraţi nu poate fi decât o excepţie, având un mandat limitat, pe termen scurt.

O altă diferenţă este aceea că PD-L-ul lui Vasile Blaga militează pentru o economie socială de piaţă, pe când PD-L-ul lui Emil Boc se opreşte la funcţionarea unei economii de piaţă.

În ceea ce priveşte politica de alianţe echipa lui Boc critică în termeni duri USL, în schimb Vasile Blaga nu renunţă la posibilitatea cooperării cu partidele de opoziţie pe proiectele de interes naţional.

Articol publicat pe www.spunesitu.ro