un blog de
Cosmin Dima

În fiecare an sunt prezentate rapoarte care evaluează libertatea presei în lume (Press Freedom Index, Reporters sans Frontires; rapoartele OSCE, Freedom of the Press index, Freedom House). Exlusiv pentru România este Raportul Freex al Agenţiei de Monitorizare a Presei (AMP). De ce atâta efort? Pentru că presa liberă şi independentă face casă bună cu democraţia. În 2010, România s-a situat pe locul 52 în clasamentul mondial al libertăţii presei. Măsurată de cei de la Reporters sans Frontiers, libertatea presei româneşti este în declin. Trend negativ (2007-locul 42, 2008-locul 47, 2009-locul 50). Semnal de alarmă! Dar pentru cine?

Relaţia dintre libertatea presei şi politică nu poate fi decât una directă. O politică democratică nu poate exista fără manifestarea liberă şi neîngrădită a presei, iar aceasta împreună cu libertatea de exprimare sucombă în faţa unui regim nedemocratic. Se ştie foarte bine unde se poate ajunge atunci când politicul teleghidează şi controlează presa. Democraţia încetează a mai exista, iar forme ale unor regimuri fără conştiinţa drepturilor individuale dezlănţuie iadul.

Presa este unul dintre actorii importanţi ai societăţii democratice. Fără îndoială influenţează societatea, instituţiile, personalităţile publice şi politice, carierele acestora, educaţia individului. Funcţia de informare şi cea de educaţie sunt printre cele mai importante, atunci când ele sunt aplicate corect şi în mod profesionist, atunci când adevărul nu este excepţia.

Dar există şi o patologie a comportamentului presei mai ales în relaţia cu politicul. Presa poate manipula, poate favoriza un actor politic, fie el individ sau partid, poate murdări o carieră politică la fel de bine precum o poate ruina, poate promova un antimodel numai pentru că se apleacă la buzunarul acestuia dintr-o necesitate financiară.

Atunci când încerci să descifrezi concubinajul cel puţin îndoielnic dintre politică şi presă nu poţi să nu te întrebi dacă politicul face presă sau presa face politică? Inversarea rolurilor nu este numai periculoasă, dar este şi contraproductivă.

Putem să luăm ca exemple falsele dialoguri de la televiziunea de stat dintre moderatori şi Traian Băsescu sau Emil Boc. Ca să nu fie monolog, un slujbaş al presei de stat pune întrebări la fel de incomode ca o canapea. De cealaltă parte, PNL şi PSD au luat în braţe PC pentru „antenuţele” folositoare în campaniile electorale care vor urma.

Ciocnirea politică dintre Voiculescu şi Băsescu a avut repercursiuni majore în relaţia dintre politic şi presă. Evident, ca orice poveste de dragoste care începe prematur şi care se termină tragic şi relaţia dintre cei doi a avut de suferit.

Totul a început în 2005, când „soluţia imorală” a fost scoasă de la guvernare de către Preşedinte. Atunci, ca răzbunare faţă de aroganţa prezidenţială, „antenuţele” au început să bombardeze puterea prin intermediul campaniilor de presă. Relaţia conflictuală dintre cei doi s-a oficializat prin introducerea presei la categoria vulnerabilităţi în cadrul Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării. Deci, toate se leagă.

Includerea presei în Strategia Naţională de Apărare a Ţării printre vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale a constituit un motiv de îngrijorare pentru societatea civilă şi opoziţie. Pe bună dreptate. Doar pentru că există conflicte personale, nu este sănătos să asmuţi instituţiile statului asupra presei.

Prin urmare, conflictul dintre Traian Băsescu şi presă a fost alimentat de conflictul dintre Traian Băsescu şi Voiculescu şi Vântu. Adică relaţia Preşedintelui cu presa este o consecinţă a relaţiei acestuia cu patronii de presă. O anomalie.

O alta, promovată de ceva timp în special de către televiziuni, este cea legată de relaţia politicienilor „ştiu-tot” cu platourile televiziunilor. De la uciderea lui Osama bin Laden şi până la dezastrul nuclear de la Fukushima, de la cauzele despărţirii lui Moni de Iri, până la nunta regală dintre prinţul Wiliam şi Kate Middleton, pentru unii politicieni nu există secrete. Totul este desacralizat, niciun subiect nu este străin de interpretare.

Nu demult am urmărit un tânăr politician care într-o emisiune pe unul dintre posturile de televiziune private spunea întocmai „Nu mă pricep la subiect, dar cred că…”. Păi, de obicei, atunci când nu ştii despre ce e vorba fie te duci, cumperi câteva cărţi şi te informezi, fie taci din gură. Nu este sănătos pentru ceilalţi ca un politician să şi vorbească şi să şi spună prostii în acelaşi timp în public. Aşa, păreri avem fiecare dintre noi, dar, de obicei, ni le împărtăşim în privat.

Datul cu părerea nu numai că a devenit o ocupaţie serioasă a unor politicieni, dar s-a transformat şi într-un mijloc de promovare. Cine vrea să urce în ierarhia politică internă trebuie să-şi ia mai întâi pe la televiziuni „botezul” datului cu părerea.

Nu este îngrijorător că apar la TV politicieni şi spun vrute şi nevrute, ci că, deşi sunt toată ziua prezenţi în dezbateri, participarea la vot continuă să scadă. Înseamnă că acest tip de politician trebuie să ia o pauză sau să-şi îmbunătăţească discursul? Poate ambele.

Politica făcută la televizor este lipsită de conţinut şi distruge mobilizarea. Nu este de ajuns să iasă liderii şi să se zburzuluiască unii la alţii ca masele să se ridice la vot. Politica de televizor este gălăgioasă, nu te educă şi nici nu foloseşte nimănui. Este o pierdere de timp. Iar noi nu avem nevoie să pierdem timpul, ci să-l valorizăm. Avem nevoie de libertatea presei şi de presă, dar nu avem nevoie de politicieni care ne pierd timpul.

publicat pe www.spunesitu.ro

Nu sunt sigur că pot descrie cu exactitate numărul real al stereotipurilor şi prejudecăţilor pe care le întâlnim la tot pasul în şi despre politica românească. Dar cred că există cel puţin trei care de cele mai multe ori ele nu sunt întreţinute numai în popor, ci sunt purtate şi perpetuate ca un stigmat al vieţii publice şi politice chiar de indivizii politici.
În plus, comoditatea este maximă când vine vorba de a face diferenţa între persoane, situaţii, contexte, evenimente, declaraţii etc.  Omul aplatizat, abulic, plictisit şi blazat ia locul omului raţional, critic, atent, agil, generos în interpretări. Aşa cum arăta Giovanni Sartori, Homo sapiens se transformă în homo videns. Trecerea prin filtrul raţiunii este înlocuită cu absorbţia informaţiei gata preparate vizual. Omul comod se mulţumeşte cu ce i se dă, fericit că nu mai trebuie să obosească gândind de fiecare dată.
Cel mai uzitat stereotip este acela care îi bagă fără niciun fel de remuşcare pe toţi politicienii în aceeaşi oală. Acelaşi aluat prost, aceleaşi interese meschine, aceleaşi preocupări egoiste. Aşadar, „toţi politicienii sunt la fel”. În mod obligatoriu următoarele două îl explică pe primul, „toţi politicienii fură” şi „toţi îşi văd numai propriile interese”. Cei cărora le face plăcere să nu obosească în a face diferenţa între politicieni sunt probabil cei care preferă să stea acasă în ziua alegerilor. Preferă o sămânţă, o bere rece şi un rictus în colţul gurii. Ei ştiu sigur cum stau lucrurile în politică, cine ce mai desface şi cine cea a mai conspirat. Conspiraţia este ingredientul secret, iar realitatea este o ficţiune. Lucrurile se desfăşoară pe sub masă, „degeabă ne agităm că oricum ei sunt vorbiţi”.
Una din tacticile favorite ale partidelor politice ţine de identificarea adversarului cu răul, cu partea întunecată. În general, puterea este rea, iar opoziţia este bună, chiar dacă prima reuşeşte să puncteze pozitiv. Un partid este angelic celălalt sau celelalte sunt demonice. Ca şi în cazul primului stereotip şi acesta este în mod normal garnisit cu formule deja celebre: „voi faceţi rău, noi vom face bine” sau „voi aţi făcut rău, noi am făcut bine”, depinde care sunt partidele care susţin argumentaţia.
În funcţie de cine este la putere situaţia politică este simplificată, iar ţintele identificate relativ simplu. Ecuaţiile sunt de genul acesta: PSD=corupţie=partid rău, restul (PD-L şi PNL)=salvarea=partide bune; PD-L=corupţie=partid rău, restul (PSD şi PNL) salvarea=partide bune; PNL=corupţie=partid rău, restul (PSD şi PD-L) salvarea=partide bune.
Logica este simplă. Oamenii nu trebuie să reţină şi lucrurile pozitive pe care guvernanţii se chinuie să le aplice, ci ei trebuie să reţină numai cine e înger şi cine e diavol. Până acum toate partidele parlamentare s-au aflat în partea întunecată, toate au guvernat. Singura formulă care nu a fost experimentată este cea dintre PSD şi PNL în scenariul de partea binelui. După ce se va fi consumat şi guvernarea USL, cine pe cine va mai identifica în postura demonică? Poate stereotipul se va schimba, iar partidele vor fi identificate ca parţial bune şi parţial rele. Dar să nu anticipăm, totuşi.
O altă prejudecată savuroasă este aceea legată de rolul şi potenţialul femeilor în politică.„Femeile nu reuşesc în politică pentru că nu sunt lăsate” sau derivate ale acesteia, de genul „femeile fac concesii sexuale pentru a putea urca în cariera politică”, „România nu este pregătită pentru ca o femeie să conducă”. Mitul femeii capabile să conducă este spulberat continuu. Ele sunt întreţinute şi tolerate. Incapabile să-şi măsoare forţele cu gruparea masculină mult mai numeroasă femeile din politică cresc la umbră, atât cât vor ei.
Aşadar este destul de greu ca ele să dispară atâta timp cât sunt întreţinute şi alimentate continuu, nu numai de sus în jos, dar şi de jos în sus. Politicienilor le place să simplifice lucrurile, iar poporului îi face bine. Reducerea fenomenelor politice la un număr cât mai restrâns de cuvinte, eventual antagonice, dă coerenţă vieţii politice. Fără prejudecăţi şi stereotipuri ar trebui să gîndim tot timpul. Economia de cuvinte este necesară, mai ales acum că este şi criză.

Publicat pe www.spunesitu.ro

Manifestările artistico-politice din ultima perioadă readuc în discuţie rolul politicianului şi comportamentul public al acestuia. Într-o societate în care încrederea în instituţiile politice parcurge tendinţe descendente, cu uşoare fluctuaţii de stabilizare sau de creştere, o parte a politicienilor par că nu au înţeles de ce trebuie luat în serios binele comunităţii.
Spectacolul politicii este amuzant, savuros, condescendent, frivol, obscen, dar în acelaşi timp trist, amar, periculos, îţi dă senzaţia că nu mai sunt speranţe şi, în plus, duce la generalizări de genul „toţi politicienii sunt la fel”. Profund greşit. Nu toţi politicienii sunt la fel, ci numai unii încearcă să iasă în evidenţă prin maimuţăreală.
Aşadar, din ce constă spectacolul politic? Ţine de orice politician care cântă, dansează, interpretează, mimează pe o scenă, într-un platou de televiziune, prin campaniile electorale? Nu chiar. Spectacolul politicii este ceva mult mai complicat. El ţine de negocierile controversate, dezertările mai puţin aşteptate, trădările prieteneşti, discursurile speciale, iniţiative legislative atipice, realizarea unor coaliţii nefireşti stânga-dreapta sau dreapta-stânga, de tipologia inepuizabilă de gafe cotidiene etc.
Cântatul, în circumstanţe nepotrivite, dansatul, în locuri nepotivite, datul în stambă sau în spectacol, la ore nepotrivite, prosteala ţin de partea „artistică” a spectacolului politic. Cu alte cuvinte, există o serie de politicieni care în anumite momente îşi dezvăluie sensibilităţile artistice. Dacă tipologia pe care Max Weber o prezenta în faţa studenţilor săi, în 1919, rămâne şi astăzi valabilă – „politicienii care trăiesc pentru politică” şi „politicienii care trăiesc din politică” – nu ştim sigur ce se va întâmpla cu cea pe care o propun mai jos.
Aşadar, putem face o distincţie clară între politicienii cu manifestări artistice şi artistii cu manifestări politice. Distincţia nu doreşte să arate implict că cele două categorii trebuie privite cu suspiciune sau dintr-o perspectivă negativă. Căci manifestările artistice în terenul politicii, concentrate în doze optime, pot fi etichetate ca fiind umane, iar nu caraghioase. Dar, să le luăm pe rând.

Politicieni cu manifestări artistice

Pentru simplul motiv că unii politicieni apar la televizor şi dansează sau cântă înseamnă că ei trebuie blamaţi, priviţi cu încordare şi încrâncenare, stigmatizaţi, ofensaţi, ridiculizaţi sau ostracizaţi? Depinde. De modul de manifestare, de locul unde spiritul artistic iese la suprafaţă şi încearcă să eclipseze latura politică a individului. Dacă aşteptarea faţă de comportamentul unui politician este legată de un fel de sobrietate ce reiese din importanţa funcţiei, atunci orice se abate de la „normal” este privit cu suspiciune. În această situaţie se regăsesc şi manifestările artistice.
Categoria politicienilor cu manifestări artistice se împarte şi ea în trei subcategorii. În primul rând sunt acei politicieni care în campania electorală sau în diverse momente sunt „obligaţi” să cânte sau să dansează pentru a arăta că sunt de-ai locului. O fac cu scopul de a impresiona, sensibiliza şi de a câştiga simpatia electorilor. Ei sunt conştienţi că un astfel de comportament nu le aduce voturi şi nici nu vor să se definească prin asta. Manifestările artistice nu sunt decât un accesoriu de înfrumuseţare. În această categorie intră politicieni de notorietate precum Traian Băsescu, Mircea Geoană sau Emil Boc şi nu numai. Toţi au cântat la un moment dat, „obligaţi” de împrejurări.
O a doua categorie, deşi un singur exemplu este relevant şi de notorietate este acela al politicianului care cântă din pasiune. Nu-mi vine în minte decât exemplul lui Ludovic Orban. A dovedit de multe ori că a cânta la chitară este o pasiune, un hobby.  Astfel de politicieni nu şi-au creat notorietatea prin manifestările artistice, ci prin abilităţile politice dovedite în timp.
Ultima categorie şi cea mai controversată este cea a politicianului care încearcă să-şi creeze un capital de imagine prin schimonoseală şi penibilitate. Aici intră in discuţie „proiectul Tălmăcean”. Deşi a încercat să ne convingă că în mod natural manifestă convulsii artistice şi că este nevoie de detaşare faţă de grijile vieţii sociale şi politice, protagonistul scenelor de dans şi a celor de interpretare este un actor slab. Nu are substanţă şi nici nu este original. În schimb „şi-a tras” capital de imagine. Evident, negativ.
Promovarea politicianului care vrea să-şi creeze imagine rapid, fără eforturi intelectuale sau politice extraordinare este o eroare. Această eroare este legată de complicitatea televiziunilor. Complicitatea este determinată de rating. Ratingul aduce profit. Şi cine poate întreţine mai bine audienţa decât un dans executat de un politician pe melodiile lui Michael Jackson?

Artişti cu manifestări politice

Apariţia acestora în politică, în special în Parlamentul României, ţine nici mai mult, nici mai puţin de calculul electoral pur. Ei sunt invitaţi să candideze, sunt susţinuţi financiar şi logistic. Partidele care nu au resurse umane potenţial câştigătoare recurg la „serviciile” artiştilor sau ale „vedetelor” pentru a pune cu botul pe labe adversarii politici. Să luăm ultimele achiziţii: Silviu Prigoană şi Teo Trandafir (PD-L), Mircea Diaconu şi Cristian Ţopescu (PNL). De la PSD nu putem să uităm de Victor Socaciu şi demisionarul Sergiu Nicolaescu sau Mădălin Voicu. În niciun caz nu trebuie să-l uităm pe Adrian Copilul Minune, consilier PSD, în Ştefăneşti, Ilfov.
Niciun partid nu a evitat să folosească artişti cu notorietate pentru a câştiga o bătălie electorală. Unele din aceste vedete şi artişti nu trăiesc nici pentru politică, nici din politică. Şi cu siguranţă niciunul dintre aceştia nu poate fi constrâns să nu-şi exercite influenţa ca să obţină beneficii financiare prin activitatea lor. Unii se adaptează, alţii nu. Unii îşi iau statutul şi funcţia în serios alţii nu.
 În general, frustrarea cu privire la vedetele şi artiştii curtaţi, convinşi sau ademeniţi să candideze este legată de eficienţa politică a acestora. Sunt priviţi cu scepticism toţi şi blamaţi aceia care nu dau dovadă de seriozitate. Ceea ce este corect. Dar dacă lărgim perspectiva, putem în mod legitim să ne punem întrebarea, câţi dintre parlamentarii care nu sunt artişti sau vedete pierd timpul în Parlament? Sau mai rău, câţi dintre ei îşi folosesc influenţa şi poziţia pentru a face rău şi nu pentru a face bine?  Cred că răspunsul este destul de cunoscut.
Oamenii aşteaptă de la un politician seriozitate şi înţelepciune în treburile publice. Indiferent că este vedetă sau artist, inginer sau jurist, specilist în ştiinţe sociale, politicianul trebuie să aibe grijă să mediteze la treburile cetăţii, să se supună regulilor, să le îmbunătăţească şi să pună pe primul loc interesul public.
Că de dans şi de cântat are cine să se ocupe. Chiar cu mai multă precizie şi talent.

articol publicat pe www.spunesitu.ro

Căderea regimului comunist a readus pluralismul în viaţa politică şi socială, iar libertatea de asociere şi libertatea de exprimare au redevenit drepturi constituţionale. Dispariţia Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR), sindicatul mamut al vieţii comuniste, care în 1989 număra aproape opt milioane de membri, a dus la fragmentarea vieţii sindicale şi la apariţia a nu mai puţin de 26 de confederaţii. În prezent, există cinci confederaţii reprezentative la nivel naţional – CNSLR „Frăţia”, BNS, Cartel Alfa, Merdian şi CSDR, fiecare având un traseu şi istorii specifice.

Sindicatele reprezintă, ca mărime şi ca influenţă, grupurile de interese cele mai puternice din societatea românească

Recunoscute de stat ca parteneri sociali, sindicatele au jucat şi joacă un rol important în viaţa politică, economică şi socială. De la negocierea privatizărilor din primii ani ai tranziţiei, la negocierea salariilor, a condiţiilor de muncă, a beneficiilor suplimentare şi până la susţinerea politică a unor partide şi alianţe politice, sindicatele s-au implicat în toate aspectele vieţii politice. Nu de puţine ori, implicarea în politică a unor confederaţii le-a costat numărul de membri, credibilitatea şi influenţa.

La fel de importante sunt şi rolurile pe care sindicatele le au în societatea românească. Putem distinge rolul de reprezentare (sindicatele reprezintă salariaţii în faţa Guvernului), rolul de participare (salariaţii participă prin intermediul liderilor la influenţarea politicilor publice), rolul de educare (educă opinia publică cu privire la unele măsuri luate de autorităţi), precum şi rolul de monitorizare (procesul legislativ şi politicile publice sunt monitorizate atent). 

Sindicatele din România trăiesc, astăzi, o dublă provocare: una legată de credibilitate şi alta legată de adaptabilitate 

Şi de aici un lung şir de efecte: diminuarea numărului de membri, lipsa atractivităţii în mediul privat, diminuarea influenţei politice, grad mic de mobilizare în timpul grevelor, mitingurilor şi protestelor. 

Diminuarea credibilităţii a fost cauzată de imaginea negativă indusă publicului de adversarii politici, dar în principal de o serie de acţiuni politice controversate, precum şi de disfuncţionalităţi la nivelul leadership-ului

Punerea în discuţie a credibilităţii sindicale este o preocupare relativ nouă, căci în primul deceniu postdecembrist, nu de puţine ori sindicatele şi-au arătat forţa prin grevele de proporţii şi prin victoriile obţinute în reprezentarea intereselor salariaţilor (impunerea unui contract colectiv de muncă, majorări salariale etc).

Totul a început ca urmare a crizei economice globale şi ca urmare a austerităţii impuse de către actuala putere în sistemul bugetar. Căci, atunci când Guvernul încearcă să încalce linia provizorie de demarcaţie dintre interesele salariaţilor şi interesele statului, sindicatele în general reacţionează. Mai mult sau mai puţin eficient, mai mult sau mai puţin credibil. Dar, este datoria lor să încerce să îndrepte „răul” adus salariatului.

În conflictele politice şi ideologice, nu sindicatele au fost vizate, ci liderii sindicali. Nu existenţa şi rolul sindicatului au fost puse în discuţie mediatic (campanii de presă împotriva liderilor) şi instituţional (suspendarea dialogului social), ci liderii, averile acestora şi mandatele nedemocratice de care sunt acuzaţi. Totuşi, menţinerea acestora în vârful piramidei, de mai bine de 20 de ani, nu a fost protejată prin forţă sau prin alte mijloace, ci prin voturile primite la congrese. Ca în orice organizaţie, calitatea leadershipului este esenţială, în determinarea succesului. Dacă un grup de interese doreşte să fie puternic, atunci leadershipul trebuie să fie capabil să reprezinte cu succes interesele organizaţiei şi să încerce să convingă membrii că beneficiile vor depăşi costurile.

Liderii sindicali au devenit o preocupare politică şi mediatică puternică. S-a pus în discuţie rolul pe care îl mai pot avea sindicatele astăzi, credibilitatea, eficienţa reprezentării intereselor salariaţilor, influenţa pe care o mai au.

Toate acestea în contextul grevelor eşuate şi a înfrângerilor politice (scăderea salariilor bugetarilor, adoptarea prin angajarea răspunderii Guvernului a noului Cod al Muncii). Imaginea instituţiei sindicale a fost zugrăvită în culori sumbre şi decredibilizată.

Averile şi salariile liderilor sindicali au fost comentate şi dezbătute intens şi continuu, puse pe tapet, arătate cu degetul, fluturate compromiţător în faza declanşării unor greve, mitinguri, proteste sau în timpul unor negocieri cu Guvernul. S-a mers până acolo încât aceştia să poată fi obligaţi să completeze declaraţii de avere, deşi prin natura lor sindicatele sunt persoane de drept privat.

În plus, o serie de scandaluri recente vizând acuzaţii de corupţie – trimiterea în judecată a lui Marius Petcu-preşedinte al CNSLR Frăţia, cea mai mare confederaţie; cazul Marica, acuzat de un coleg de breaslă că ar fi implicat în corupţia din vămi; grevele eşuate  (diferenţa uriaşă dintre cifra anunţată şi numărul participanţilor la greve) – au creat o imagine confuză asupra mişcării sindicale din România.

Nu mai vorbim de implicarea, de-a lungul timpului, a unor foşti lideri confederali în politică, susţinerea vădită a unor partide politice (tradiţionalele protocoale dintre PSD şi CNSLR, actuala colaborare dintre USL şi majoritatea confederaţiilor), încercarea de a crea şi de a controla partide politice proprii (Convenţia Solidarităţii Sociale – prima formaţiune politică sindicală având la bază iniţiativa CNSLR Frăţia şi Cartel Alfa, Blocul Naţional Democrat – partidul confederaţiei BNS), cazuri clare de forţare a liniei de demarcaţie dintre activitatea sindicală şi activitatea politică. 

Dacă unii proclamă moartea sindicalismului şi dispariţia sindicatelor atunci întrebarea legitimă este: cine va apăra interesele salariaţilor?  

Drama legată de adaptabilitate este totodată o dramă structurală, dar şi una a membership-ului. A început să se manifeste încă din 1990, de la începutul constituirii acestora. Numai că atunci drama era în fază incipientă imperceptibilă în amalgamul de evenimente ale tranziţiei.

Odată cu dispariţia sau restructurarea fabricilor, apariţia şi creşterea şomajului, dezvoltarea IMM-urilor, pătrunderea în „capitalismul de cumetrie” a marilor corporaţii, adică majorarea capitalului privat şi diminuarea celui de stat, odată cu manifestarea cauzelor naturale, decesul şi îmbătrânirea populaţiei active, drama sindicatelor s-a accentuat şi s-a cronicizat. Acum încearcă să se adapteze acestor schimbări economice, dar şi celor sociale.

Articol publicat pe www.spunesitu.ro 13.04.2011

 Scandal la Parlamentul European! Corupţie, mită, trafic de influenţă! Lobby! Este imaginea care îţi rămâne imprimată în minte după lecturarea titlurilor din ziarele româneşti sau internaţionale. Un amalgam de concepte, fenomene politice, un amestec de adevăr, insinuări şi prezumţii de nevinovăţie. Nu este cazul să mai speculăm despre prestaţia lui Adrian Severin pentru jurnaliştii de la The Sunday Times. Ce nu ar fi trebuit să spună sau de ce şi-a facturat serviciile. Nu mai este cazul să stabilim cu exactitate în ce măsură este vinovat şi la câte minute ar fi trebuit să-şi dea demisia după austriacul Ernst Strasser si slovenul Zoran Thaler. Au făcut-o alţii cu destulă precizie şi, în plus, noi românii ştim foarte bine cum e cu instituţia demisiei. Nu ne place şi gata! În plus, este nevoie de explicarea şi corectarea unor termeni, concepte, fenomene. Pentru că de fiecare dată când apare un caz suspect de trafic de influenţă, mită sau şantaj el este asociat cu lobby-ul. O practică ilegală este confundată cu o practică legală şi legitimă. Pentru precizie, lobby-ul este ansamblul de acţiuni (cercetare, campanii media, întâlniri face-to-face cu factori de decizie, argumentaţie şi persuasiune, presiune publică etc.) prin care se încearcă influenţarea deciziei publice. Advocacy este o acţiune de sensibilizare opiniei publice cu scopul de a influenţa decizia. Deci, ceea ce este mai presus de Adrian Severin şi ceilalţi doi europarlamentari sunt practicile, regulile, instituţiile. În această tragică poveste nu este vorba despre lobby în cazul europarlamentarului PSD, ci despre un posibil fenomen de trafic de influenţă sau mită. Aşteptăm decizia finală a instituţiilor sesizate. Discuţia generală se poate întinde cu lejeritate către proceduri şi norme nescrise, legalitate şi ilegalitate, relaţia dintre cetăţean şi parlamentari (europarlamentari), grupuri de interese şi reprezentarea intereselor. Adrian Severin nu a făcut lobby, pentru că în ecuaţia lobby-ist-lobby europarlamentar/parlamentar, el este subiectul influenţat, lobby-istul este subiectul care influenţează, iar lobby-ul este ansamblul de metode prin care a fost influenţat europarlamentarul. Deşi există o parte a literaturii de specialitate care vorbeşte despre lobby-ul intra şi interinstituţional – nu discutăm de atribuţiile şi raporturile de coordonare sau subordonare dintre instituţii, ci de influenţa exercitată de anumite instituţii, prin persoane, asupra instituţiei decidente – nu este cazul discuţiei. Chiar şi Adrian Severin a spus că între „noi facem lobby toată ziua unul asupra celuilalt, dar nu contra cost”. Revenind la ecuaţia de mai sus, pentru a discuta fără dubii de o acţiune de lobby a celor de la Sunday Times trebuie subliniat că banii nu trebuia să existe. Pentru că dacă ecuaţia o garnisim cu euro, atunci putem vorbi de mită, corupţie sau trafic de influenţă. A face lobby este perfect legal şi moral. Dacă în constituţia oricărei ţări democratice este stipulat dreptul la petiţie, dreptul la informaţii publice şi dreptul la liberă exprimare atunci orice persoană sau grup are posibilitatea de a face lobby. Evident lucrurile nu sunt atât de simple. O persoană nu are capacitatea şi influenţa necesare de schimba un act normativ. În schimb, un grup de persoane, constituite în mod voluntar în diverse asociaţii pot acţiona unitar, urmând o anumită strategie, folosind diverse tehnici de comunicare. La rândul lor, alte grupuri pot acţiona ca o contrapondere la primele. Este un joc legitim al intereselor, care se întinde până la linia de demarcaţie care desparte legalul de ilegal. Dar ce sunt grupurile de interese? Toată lumea vorbeşte de ele şi toată lumea spune ce-i trece prin cap. Grupurile de interese sunt “organizaţii care au o oarecare autonomie faţă de guvern sau partidele politice şi( …) încearcă să influenţeze politica publică.” (G. Wilson); “un corp organizat de indivizi care împărtăşesc aceleaşi scopuri şi care încearcă să influenţeze politica publică(Jefrrey M. Berry)”. Sunt câteva definiţii din vasta literatură de specialitate. Dar ceea ce trebuie reţinut este că ele converg către aceeaşi finalitate: grupurile de interese, indiferent de natura acţiunilor, de modul cum actionează şi prin ce mijloace, au ca scop imediat, pe termen mediu şi lung influenţarea politicilor guvernamentale. Nu este singurul scop, iar rolurile pe care le îndeplinesc sunt foarte diverse într-o societate, fie ea democratică sau nedemocratică. Existenţa grupurilor de interese, în contextul oricărei democraţii, este legitmă, deşi am auzit de multe ori sintagma „grupuri de interese ilegitime”. Tendinţa şi dorinţa de a se grupa a indivizilor şi de a-şi urmări interesele este naturală. Prin interacţiunea lor, grupurile de interese intervin în procesul decizional şi contribuie la elaborarea politicilor publice la nivel naţional şi local. Astfel, acestea constituie un cadru adecvat pentru participarea politică. În România, lobby-ul nu are încă o conotaţie negativă, în schimb grupurile de interese da. Paradoxal. Ei bine, da, este paradoxal să urăşti ceva din care tu faci parte. Sunt sigur că muncitorul sindicalizat urăşte grupurile de interese care au influenţat modificarea codului muncii, deşi el face parte din cel mai mare grup de interese, sindicatul. Şi aşa mai departe. Deci, ceea ce s-a întâmplat cu Adrian Severin nu este nimic dramatic, de proporţii catastrofice, este doar o (tentativă de) încălcare a liniei de demarcaţie dintre legalitate şi ilegalitate.

Articol publicat pe www.spunesitu.ro