un blog de Cosmin Dima

Am ales acest subiect dintr-o preocupare academică personală. Există fenomene politice care nu au fost explicate de către clasa politică, analişti, comentatori etc. Dintr-o frică patologică de stigmatizare, explicarea fenomenelor ţine încă de rating-ul politic, de cât de bine apar pe sticlă şi alte componente care ţin de imagine. Teoria formelor fără fond este încă valabilă la nivelul unei părţi considerabile a politicienilor. În politică nu imaginea este totul. Poate pe termen scurt. 

 Ce înseamnă grup de interese?

Câteva definiţii se impun pentru o viziune minimală asupra acestui fenomen: “organizaţii care au o oarecare autonomie faţă de guvern sau partidele politice şi ( …) încearcă să influenţeze politica publică.”; “un corp organizat de indivizi care împărtăşesc aceleaşi scopuri şi care încearcă să influenţeze politica publică.”; “organizaţii care încearcă să influenţeze direcţia politicii guvernamentale,  fără a încerca să formeze guvernul”.

Este clar că nici în această arie a ştiinţei politice viziunile teoretice nu sunt unitare – “oarecare autonomie faţă de guvern  sau partidele politice”, “împărtăşesc aceleaşi scopuri”, “nu încearcă să formeze guvernul” – însă ele converg către acceaşi finalitate comună: grupurile de interese, indiferent de natura acţiunilor, de modul cum actionează şi prin ce mijloace, au ca scop imediat, pe termen mediu şi lung influenţarea politicilor guvernamentale.  Nu este singurul scop, iar rolurile pe care le îndeplinesc sunt foarte diverse într-o societate, fie ea democratică sau nedemocratică.

 

1.      Distorsiunea semnificaţiei conceptului

După câştigarea alegerilor prezidenţiale, preşedintele României, Traian Băsescu, a iniţiat o campanie agresivă împotriva grupurilor de interese.

Într-o primă etapă a acuzat grupurile de interese din media, pentru ca apoi să extindă acuzaţiile şi asupra grupurilor de interese din jurul guvernului. Atacurile susţinute la adresa Guvernului şi a prim-ministrului, Călin Popescu Tăriceanu, au dus la crearea unei percepţii eronate, difuze, negative cu privire la noţiunea de grupuri de interese. Astfel, grupul de interese a devenit, pentru opinia publică, un grup de persoane necredibile, având  interese private, financiare şi politice obscure, pe care încearcă să le impună celor care guvernează, în detrimentul interesului public.

Dezbaterea publică cu privire la grupurile de interese a fost bazată pe distorsionarea semnificaţiei reale a noţiunii de grup de interese de către o anumită parte a actorilor publici din România, în special de către preşedintele României, cel care a fost iniţiatorul denaturării conceptului. Până în 2005, tema grupurilor de interese nu a suscitat atenţia opiniei publice şi nu a constituit o sursă de atac politic sau un prilej pentru amplele show-uri mediatice. 

Se vorbea despre “mafia economico-financiară”, despre mafia care conduce România, despre diferite afaceri ilegale sau dubioase în care erau implicaţi oameni de afaceri şi politicieni, despre marile devalizări şi despre modul în care diferiţi politicieni cu funcţii înalte în stat au protejat şi au facilitat afacerile, mai mult sau mai puţin controversate, ale anumitor persoane. Era vorba, în fapt, despre acele acţiuni care se înscriu la categoria clientelism politic. Dar între noţiunea de clientelism politic şi cea de grupuri de interese nu se poate pune semnul egalităţii.

În primă fază, acest “duşman” a fost identificat în persoana mass-media. Traian Băsescu a speculat atitudinea negativă a populaţiei faţă de tot ceea ce reprezenta expresia “grup de interese”, ca remanenţă comunistă, dar şi faţă de lunga experienţă a tranziţiei către democraţie, cu numeroasele critici aduse corupţiei la nivel înalt şi clientelismului politic. Preşedintele a folosit expresia “grup de interese” declarând un nou război, în care rolul său era acela de luptător împotriva corupţiei.

Discursul public faţă de grupurile de interese din România poartă însemnele iniţiatorului, Traian Băsescu. Din cauza sensului profund negativ impus de preşedinte noţiunii de grup de interese, preluat de alţi actori politici şi media, expresia a dobândit şi în rândul opiniei publice o semnificaţie negativă, devenind un argument eficient pentru opoziţie în lupta electorală care va urma.

 

2. Indiferenţa intelectuală faţă de fenomenul de distorsiune a conceptelor

 Comentatorii politici, liderii de opinie şi analiştii politici au avut timide încercări de a explica publicului de ce grupurile de interese reprezintă un fenomen al societăţii civile, de ce ele sunt legate de fenomenul participării politice şi civice sau de ce şi cu ce condiţii reprezintă o componentă esenţială a democraţiei.

Liderii politici au denaturat şi demonizat acest concept al ştiinţei politice şi l-au utilizat retoric, atribuindu-i diferite sensuri, pentru a-şi ataca rivalii în dezbaterile politice şi pentru a-i pune într-o lumină nefavorabilă în faţa electoratului şi a opiniei publice.

Precuparea constantă elitei a fost de a discuta pe marginea acestui subiect mai mult decât a explica în sine conţinutul subiectului. Dintr-un fenomen complex, grupurile de interese au devenit un fenomen nociv, negativ pentru societatea românească.

 

3. Tipul de cultură politică a românilor

 După aproximativ două decenii de la căderea comunismului românii sunt încă adepţii obligaţiilor civice pasive, se conformează sistemului politic şi legsilativ, fără să participe semnificativ la elaborarea legilor sau la schimbarea lor atunci când este cazul.  În mentalitatea românilor, statul reprezintă în continuare principalul furnizor de locuri de muncă şi principalul actor al vieţii economice.

Răspunsurile din sondajul reprezentativ relevă contradicţii profunde între aderenţa declarată faţă de valorile capitalismului şi convingerile favorabile intervenţiei puternice a statului în economie, precum şi respingerea asumării personale a riscului. În mintea multora, nu există nici o incompatibilitate între logica şi valorile a două sisteme economice şi politice ireconciliabile. Mai mult, cei care doresc să beneficieze simultan de beneficiile a două sisteme care se exclud reciproc reprezintă o majoritate. Deşi capitalismul s-a dezvoltat limitat, s-a născut un puternic sentiment de injustiţie socială, o percepţie negativă cu privire la inegalităţile sociale. Astfel, pe de o parte, 57% dintre respondenţi consideră că fiecare individ ar trebui să îşi asume mai multe responsabilitate pentru propria bunăstare (faţă de 40% care cred că statul ar trebui să îşi asume mai multă responsabilitate pentru bunăstarea fiecăruia).  Pe de altă parte, la setul de întrebări „În general, credeţi că ar trebui să fie sau nu responsabilitatea Guvernului să…” răspunsurile arată că Guvernul ar trebui:

- să asigure un loc de muncă pentru toţi cei care doresc să muncească   (68%.)

- să ţină preţurile sub control (70%)

- să reducă diferenţele de venit dintre bogaţi şi săraci (57%)

- să asigure o locuinţă decentă pentru cei care nu îşi permit una (60%)

- să acorde sprijinul financiar necesar industriei pentru a creşte (53%),

precum şi alte măsuri, care ţin fie de automatismele şi dependenţele create pe vremea economiei socialiste de comandă, fie de enormele aşteptări cu privire la transformarea statului postcomunist în stat asistenţial, stat al protecţiei sociale.

În viziunea „părinţilor” conceptului de cultură politică, Almond şi Verba, în funcţie de tipurile de orientări politice existente în diversele ţări faţă de „obiectele politice” (de la sistemul politic în general, până la individ ca actor politic), se conturează trei tipuri de culturi politice: cultura parohială (locală sau provincială), cultura dependentă (de subordonare) şi cultura participativă. 

Cultura politică dependentă pare să fie dominanta principală a românilor. Românii sunt conştienţi de existenţa sistemului politic, dar se mulţumesc cu o atitudine de pasivitate în privinţa participării la conducerea politică, din cauză că matricea caracterială a acestei culturi, prin cele două valori politice de bază- autoritate şi loialitate- le-a înlocuit cu o „conformitate de automat” şi i-a determinat să delege problemele libertăţii şi iniţiativei lor unui lider puternic, în schimbul protecţiei acestora.

 

4.      Rapoartele serviciilor secrete. Viziunea restrictivă a conceptului

Distincţia dintre grupurile de interese care desfăşoară activităţi legale şi cele care acţionează ilegal nu a fost niciodată făcută în rapoatele serviciile secrete din România. În mare parte grupurile de interese au fost tratate special, ca şi grupuri mafiote sau orice alt grup care are ca intenţie atacarea statului de drept. Distorsionarea imaginii se datorează în principal superficialităţii tratării unor fenomene complexe şi reducerea înţelesului, exemplificând partea negativă a acestora.

Pentru a exemplifica precaritatea cunoaşterii substanţei unor componente ale democraţiei  raportul din anul 2005 al SRI, în Capitolul I Situaţia de Securitate. Principalele riscuri şi ameninţări,  este destul de concludent:

„În îndeplinirea responsabilităţilor ce îi revin, Serviciul Român de Informaţii a identificat – şi semnalat factorilor abilitaţi – acţiuni desfăşurate (pe căi oculte, inclusiv prin acte de corupţie) de către grupuri de interese din diferite domenii, pentru a-şi asigura avantaje competiţionale ori beneficii ilegale, de natură să afecteze funcţionarea instituţiilor administrative şi derularea actului de justiţie „

Astfel că viziunea SRI, destul de restrictivă şi limitată, a dus la întărirea percepţiei negative cu privire la grupurile de interese.

 

 

Câteva repere bibliografice:

Gabriel A. Almond and G. Bingham Powell, Jr., Comparative Politics Today. A World View (Glenview, Illinois: Scott, Foresman and Company, 1988); Gabriel. A Almond, G. Bingham Powell, Jr., Kaare Strom, Russel J. Dalton, Politica comparată astăzi: cadru teoretic, traducere de Camelia Boca (Iaşi: Institutul European, 2009); Gabriel Almond  & Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, Ed Du Style, Bucureşti, 1996; Jeffrey M. Berry, The Interest Group Society (Boston, Toronto: Little, Brown and Company, 1984); Norman J. Ornstein and Shirley Elder, Interest Groups, Lobbying and Policymaking (Washington, D.C.: Congressional Quarterly Press, 1978);