un blog de
Cosmin Dima

 

Parlamentul, în toate ţările democratice, nu este numai o instituţie politică cu atribuţii constituţionale în legiferare sau control guvernamental, şi nicio instituţie rigidă, cu parlamentari leneşi şi hrăpăreţi sau cocoşată de birocraţie. Parlamentul este, fără îndoială, şi un comunicator politic. Motivele sunt importante şi la îndemână. Dar, mai presus de toate, important este să ai ce comunica.

Fără această funcţie, nimeni nu ar şti ce se întâmplă cu procesul de legiferare, cu parlamentarii, cu dezbaterile politice dintre grupuri, cu relaţia dintre executiv şi legislativ, cu stadiul procesului legislativ, cu spectaculoasele cariere ale unor lideri politici sau cu orice fel de acţiune parlamentară.  Am fi din nou în faţa unei caste politice care să se autogenereze şi autopropulseze, în care problemele s-ar tranşa prin lupta de culise, adică am reinventa instituţia comunistă de tristă amintire, Marea Adunare Naţională unde interesul public era interesul partidului şi invers.

Îndeplinirea acestei funcţii este vitală nu numai pentru procesul de comunicare politică care priveşte relaţia dintre aleşi şi cetăţenii reprezentaţi sau dintre parlamentari şi jurnaliştii responsabili de diseminarea pe verticală a informaţiilor, ci şi pentru întregul ansamblu instituţional democratic. Căci, democraţia presupune şi existenţa unui flux de comunicare continuu între cetăţeni şi instituţii şi invers.

 

Parlamentul României este parte a unui proces de comunicare diferit şi specific

 

În primul rând, identificarea factorilor care influenţează procesul de conunicare este destul de sensibilă. Dintr-un motiv destul de simplu. Legislativul, pe lângă alte instituţii, Guvern, Primării, Consilii Judeţene, este depersonalizat. El reprezintă multitudinea intereselor politice şi cetăţeneşti şi nu  vorbeşte pe o singură voce. Liderii grupurilor parlamentare, senatorii şi deputaţii luaţi în mod individual, preşedinţii celor două camere, membrii Birourilor Permanente, toţi aceştia sunt actori care influenţează procesul de comunicare în mod constant şi permanent. Ei au interese divergente, de partid, personale sau facţionale.

Ce ar trebui să transmită Parlamentul României cetăţenilor şi cum? Încredere, integritate, act  legislativ de calitate, transparenţă, reprezentare de interese publice şi de grup. Câte dintre acestea sunt cu adevărat îndeplinite? Despre încredere ştim că este la pământ, cei acuzaţi de corupţie sunt hipermediatizaţi, deci generalizarea este un pericol incontrolabil, actul legislativ este împănat cu destul balast  (acele iniţiative legislative penibile care nu au nicio relevanţă pentru nimeni – exemplele sunt numeroase) încât procesul legislativ să fie îngreunat în mod inutil. Câţi dintre cetăţeni se simt aproape de parlamentarul lor? Câţi dintre ei se mai simt reprezentaţi de ei? Sunt întrebări ale căror răspunsuri le putem găsi în rata de participare la vot.

 

Încrederea scăzută în instituţia Parlamentului este şi un efect al lipsei de identificare a instituţiei cu o persoană, cu un om politic

 

Pentru o parte bună a indivizilor, Parlamentul este instituţia unde sunt adunaţi din mai multe partide indivizi care dorm în timpul serviciului şi care cheltuiesc fără justificare banii poporului. Şi cu un ajutor consistent din partea mass-media, încrederea a ajuns sub un prag critic de nouă procente.

Politica românească este, fără îndoială, puternic persoanalizată, ceea ce face ca Parlamentul să se resimtă din acest punct de vedere. Mircea Geoană şi Roberta Anastase nu reprezintă în discursul politic în mod specific nici Senatul şi nici Camera Deputaţilor, ci mai degrabă partidele din care fac parte. Funcţiile pe care le deţin sunt, mai ales, generatoare de influenţă  în interiorul partidelor  şi de control al agendei legislativului.

Activitatea curentă de conducere a şedinţelor de plen este o componentă care fie serveşte interesele puterii, ale Guvernului, fie pe cele ale opoziţiei, în funcţie de majoritatea existentă în Birourile Permanente ale celor două Camere.  Cu alte cuvinte, niciunul dintre cei doi şi nici cei care i-au precedat nu s-au străduit să îmbunătăţească imaginea Parlamentului. Problema este că nici nu aveau cum, singuri de capul lor.

Cine îşi asumă responsabilitatea pentru cele nouă „procentuţe” de încredere? Mircea Geoană? Roberta Anastase implicată în scandalul numărătorii voturilor? Ceilalţi foşti preşedinţi? Birourile de conducere ale celor două Camere din care fac parte toate partidele? Răspunsul cel mai la îndemână este bineînţeles: clasa politică cu parlamentarii ei cu tot. Adevărul nu este departe.  Problema rămâne în ceea ce priveşte asumarea responsabilităţii. Dacă marea majoritate a parlamentarilor nu conştientizează că instituţia pe care o reprezintă este la pământ în ceea ce priveşte încrederea, înseamnă că democraţia reprezentativă este un doar o închipuire în mintea idealiştilor.

 

Unul dintre paradoxurile democraţiei ce ţine de relaţia dintre parlamentari şi instituţia pe care o reprezintă este că media încrederii pe care aceştia o au în colegiile lor este mai mare decât cea pe care o are Parlamentul în colegiile lor.

 

Cum se poate explica acest paradox? O primă ipoteză ar fi aceea pe care am prezentat-o mai sus, a lipsei de identificare cu un anumit personaj. După 1989, instituţiile democraţiei au suferit în ceea ce priveşte încrederea populaţiei în ele.

Comunicarea are şi ea rolul ei. Asigură informarea, promovează practicile democratice şi asigură o transparenţă a actului legislativ. Câtă informaţie ajunge, în mod constant, la cetăţeni, astfel încât ei să fie informaţi cu privire la activitatea legislativă? Este imposibil de spus cu certitudine. Probabil, atâta cât jurnaliştii pot acoperi în diversele publicaţii pe care le reprezintă şi, probabil, atâta cât cetăţenii din proprie iniţiativă intră pe site-urile Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru a se interesa în mod particular de anumite legi. Şi atâta timp cât parlamentarii prin acţiunile individuale alimentează procesul de comunicare prin discuţii, informări, audienţe în cadrul birourilor parlamentare din plan local.

 

Forţa de comunicare a Parlamentului este fragmentată pentru că acţiunea politică parlamentară este fragmentată.

 

Este normal să fie aşa. Căci partidele politice aflate la guvernare încearcă să-şi pună în aplicare viziunea politică. Partidele de opoziţie încearcă să o combată. Ceea ce nu este normal este ca atunci când anumite legi sunt de esenţiale, opoziţia să nu voteze acele legi numai din principiu.

Să luăm un exemplu la îndemână. Toate partidele politice au consfinţit că regionalizarea şi modificarea Constituţiei sunt două proiecte care necesită implementare imediată. Cele două proiecte nu se pot pune în aplicare căci USL şi PD-L şi UDMR au viziuni diferite. Cum se va face regionalizarea şi cum se va putea modifica Constituţia dacă actorii politici relevanţi au păreri puţine şi fixe? Când va exista o super majoritate de două treimi? Nici după alegerile din 2012 nu se previzionează o astfel de majoritate.

Sunt situaţii clare când conflictele politice trebuie lăsate deoparte. Numai aşa parlamentarii pot ajunge la un consens. Din păcate, în general astfel de gesturi sunt legate de problematica europeană, de  tratatele internaţionale şi de subiecte care ţin de relaţia UE-România. Înaintea împlinirii procesului de aderare a României la Uniunea Europeană, clasa politică s-a coalizat şi a mers pe un consens politic fără precendent.

Dosarul Schengen este cel mai recent exemplu în care Parlamentul a avut o poziţie comună cu privire la un subiect de interes major pentru cetăţenii români. Va modifica această poziţie gradul de încredere a românilor în Parlamentul României? Puţin probabil. Şi nu pentru că nu ştim proporţia celor care au conştientizat implicarea legislativului în această chestiune, ci pentru că astfel  de îninţiative sunt destul de rare.

Biroul Permanent al Senatului a decis să organizeze periodic întâlniri cu miniştrii Guvernului pe teme interne şi externe. Un demers lăudabil. Problema este dacă aceştia se vor conforma sau nu. Dacă miniştrii nu vin, ce fel de mesaj transmite Parlamentul? Evident unul pe care îl ştim, de slăbiciune în faţa Executivului, deşi Guvernul răspunde în faţa Parlamentului. Să nu mai vorbim de comisiile de anchetă din Parlament, unde se fac simple jocuri de imagine.

Îmi stă pe creier modul în care povesteşte Tony Blair în cartea sa autobiografică, „O călătorie. Viaţa mea în politică” cum cele 30 minute pe care trebuia să le petreacă în Parlament pentru Întrebările pentru Prim-ministru în fiecare săptămână l-au marcat într-atât de mult încât şi după terminarea mandatelor, în fiecare miercuri simţea cu înfrigurare sentimente reci. Emoţiile pe care le avea în momentul în care participa în sala Camerei Comunelor erau colosale, coleşitoare şi te puteau distruge. Da, este altă democraţie, este altă organizare instituţională, alte tradiţii.

În ceea ce priveşte Parlamentul României un lucru este destul de clar, fără substanţă, fără activitate legislativă de calitate, fără un comportament politic înţelept activitatea de comunicare este limitată.

publicat pe www.spunesitu.ro