un blog de
Cosmin Dima

Independent faţă de ce? Independent faţă de cine? Cum definim un politician ca fiind independent? La ce ne raportăm când spunem că un om politic este independent?

Sunt câteva întrebări pe care oricine ar trebui să le exerseze mental înainte de a crede că cineva poate fi independent în politica românească. Nu mai vorbesc de acea parte a electoratului care poate fi foarte uşor manipulat într-o ţară în care valorile sunt în general numai pe hârtie.

Bunul simţ, cuvântul dat, onestitatea, moralitatea şi alte astfel de valori, au rămas repetente în interiorul clasei politice. (nu am să detaliez acum de ce sau cine sunt repetenţii).  Nu toţi politicienii sunt la fel, însă dincolo de diferenţa specifică există nişte mecanisme comune prost înţelese.

În absenţa unor mecanisme care să regleze deficienţele create de clasa politică sau în interiorul acesteia iau naştere pseudo-fenomenele. Unul dintre acestea îl reprezintă aşa – zis-ul fenomen al independentului politic.

Independentul (din politică) nu este independent de politică, din simplul motiv că el acţionează în politică. Independent poate fi o calitate ideală în mod absolut sau în cel mai bun caz el poate fi numit independent faţă de partidele politice. Cred că este o distincţie necesară.

Independentul care acţionează în politică a ajuns în această calitate prin două modalităţi:

1. Intră în viaţa politică, din exteriorul partidelor. El provine din societatea civilă, din mediul de afaceri sau din alte medii care nu necesită o implicare politică. Candidează la o funcţie publică şi câştigă, rămânând independent.

(1)Ecuaţia – independent de politică——independent politic candidat———independent politic într-o funcţie publică.

Câte exemple sunt în care independenţii au câştigat o funcţie publică fără să fi făcut parte dintr-un partid politic? Eu nu cunosc astfel de exemple. Dacă ştiţi vreun exemplu mi-ar plăcea să-l cunosc.
2. Din interiorul partidelor, el renunţă la calitatea de membru de partid şi devine independent faţă de partidele politice.

(2)Ecuaţia – membru de partid——- independent politic candidat———- independent politic într-o funcţie publică—–membru de partid într-o funcţie publică.

Câte exemple sunt în care cei proveniţi din partide politice au devenit independenţi şi au câştigat o funcţie publică? Şi, câţi dintre cei care au fost într-un partid politic au devenit independeţi, au câştigat o funcţie publică şi au rămas la fel de independenţi? Deocamdată Sorin Oprescu ar fi singurul exemplu.

Să privim realitatea:

Liderii partidelor politice care câștigă o funcție publică trebuie să satisfacă nevoile materiale ale militanților pe care îi răsplătește, în general cu funcții publice. Este consemnat acest lucru și în definiția clasică a partidelor dată de Max Weber, nu singura din literatura de specialitate: a party is “an associative relation, an affiliation based on free recruitment. Its goal is to ensure the power for its leaders within an institutionalized group, having as aim the realization of an ideal or obtaining material advantages for its militants”.

Independenții au șanse de câștig din cauza aversiunii față de partide. Sorin Oprescu este un bun exemplu, la fel și mesajele din campanie cu care a câștigat funcția de primar general al Bucureștiului. A câștiga o funcție publică din poziția de independent depinde, în orice caz, de mai mulți factori. Un studiu de oportunitate poate clarifica acest lucru.

Majoritatea liderilor politici care își dau demisia din partidele în care au activat și ulterior au câștigat o funcție politică, revin în interiorul aceluiași partid sau în altele. Motivele sunt diverse (în funcție de importanța funcției publice va avansa cel mai probabil în sistemul ierarhic al partidului). Și aici regăsim cu ușurință exemple mediatizate ca: Radu Mazăre, Elena Băsescu, Laslo Tokes și alții. 

Până în acest moment, Sorin Oprescu pare să satisfacă nevoia electoratului de a avea un independent la cârma unei funcții publice. Dacă va rămâne independent vom vedea. În orice caz, tendința o regăsim în ecuația a doua pe care am expus-o mai sus.

Zvonul că Traian Băsescu va candida din postura de independent pare a avea un iz de credibilitate, în condițiile unei guvernări defectuoase de care s-a distanța în mod public și vizibil. Citeşte aici despre manevrele tactice ale lui Traian Băsescu despre care am scris în posturile anterioare.

Din perspectiva relaţiei cu grupurile de interese şi indivizi, GRADUL DE INDEPENDENŢĂ AL UNUI INDIVID ÎNTR-O FUNCŢIE PUBLICĂ DEPINDE DE NUMĂRUL DE INTERESE PE CARE TREBUIE SĂ LE SATISFACĂ (legale sau ilegale)( pentru că mă interesează în mod special studiul grupurilor de interese din societatea românească am să scriu, la momentul oportun, câteva concluzii). 

Iată şi întrebările:

Câte persoane/interese trebuie să satisfacă Sorin Oprescu-independent?
Câte persoane/interese trebuie să satisfacă Crin Antonescu-PNL?
Câte persoane/interese trebuie să satisfacă Mircea Geoană-PSD?
Câte persoane/interese trebuie să satisfacă Traian Băsescu sprijinit de PD-L?
Câte persoane/interese trebuie să satisfacă Traian Băsescu dacă va genera o candidatură independentă?

Cine va răspunde la aceste întrebări va da răspunsul gradului de independenţă al celor 4 actori.