un blog de Cosmin Dima

 De cele mai multe ori, în România, după 1989, politica a fost obsesiv dominată de pasiuni dintre cele mai diverse, în detrimentul unei gândiri pragmatice instituţionale. Nu afirm că oamenii politici nu şi-au urmărit interesul fie personal, fie politic, într-un mod cât se poate de pragmatic şi riguros. Pur şi simplu, viziunea politică pe termen lung a fost dominată de interesele de moment, de instinctele personale, de micile afaceri transpartinice şi intrapartinice.

 Strategia pe termen lung a fost înlocuită cu tactica de moment, viziunea strategică politică şi construcţia instituţională au fost înlocuite cu numărul de ani ai mandatului. Logica este cât se poate de simplă: ” După mine potopul ”.

Câţi dintre politicieni au făcut abstracţie de rivalitatea politică în favoarea unei construcţii instituţionale pe termen lung, care să nu se prăbușească imediat ce un partid a fost înlocuit cu un altul sau imediat ce un politician şi-a terminat mandatul şi un altul i-a luat locul ? Vă las pe voi să găsiți răspunsul la această întrebare.

În interiorul clasei politice instituţia responsabilităţii şi a asumării responsabilităţii (şi nu mă refer la instrumentul constituţional prin care Guvernul omoară, de cele mai multe ori, dezbaterea publică şi parlamentară) este lipsită de conţinut şi nu se prinde de animalul politic autohton.

 De ce să îşi asume cineva răspunderea pentru un eşec sau pentru o greşeală, când poate da vina foarte uşor pe cei care au încălzit cu puţin timp în urmă scaunul?

Poate că momentul integrării de la 1 ianuarie 2007 este unul dintre cele mai bune exemple pentru a descrie consensul politic (în ceea ce priveşte accelerarea reformelor în perspectiva integrării). În rest, conflictul politic a predominat şi a fost menţinut prin intermediul actorilor politici care consideră că funcţia pe care o deţin le permite să facă ceva concret atunci când au ei chef şi nu atunci când este nevoie. Iar atunci când este nevoie nu mai este oportun.

Să vedem câteva exemple( fără ca ele să fie alegeri personale) dintre cele mai recente :

 1. Elena Udrea – ministrul Turismului – a refuzat, uitând de calitatea de ministru şi obligată fiind de regulamente, audierea de către o Comisie parlamentare de anchetă;

2. Sfidările publice și politice ale fostului ministru Monica Ridzi;

3. Promisiunile aberante ale celor două partide din actuala coaliţie în ideea unui câştig electoral pe termen scurt şi amăgirea electoratului;

4. O parte însemnată a declaraţiilor făcute de actualul președinte – visul personal – actuala coaliţie (vis destrămat între timp);

Mai sunt și altele exemple și din perioada în care PNL era la guvernare. Nu puține și acelea. Nici ei nu sunt excluși din această logică păcătoasă.

Nu vreau să scot în evidenţă o viziune negativă a fenomenului politic din România. Pur şi simplu asta este o parte a realităţii politice. Realitatea nu poate fi contrazisă, iar ea relevă că factorul personal a dominat factorul instituţional. Preferinţele personale au dominat viziunea strategică. Strategia a fost înlocuită de tactică.

Nici nu este de mirare că asistăm, alături de multe altele, la unele dintre cele mai penibile momente ale politicii româneşti.