un blog de Cosmin Dima

PSD a dominat scena politică românească o perioadă bună de timp, atât prin structura de partid, cât şi prin eternul lider Ion Iliescu, timp în care a rămas cel mai mare partid politic din România. La statutul de partide mari au aderat în timp şi PNL şi PD-L. PNL a oprit tendinţa de confirmare odată cu rezultatul dezastruos de la alegerile europarlamentare din 2009. În schimb, PD-L se menţine pe poziţia din care poate confirma că este un partid mare. Dar pentru acest lucru mai este nevoie de timp.

În literatura de specialitate partidele care obţin prin propriile forţe peste 15% la trei alegeri parlamentare consecutive sunt considerate a fi partide mari. Restul sunt partide mici. Nu am făcut această distincţie pentru a continua cu o analiză a partidelor politice româneşti relevante, după tipologia lui Giovanni Sartori (pentru cei interesaţi – Giovanni Sartori, Parties and party systems. A framework for analysis (UK: Cambridge University Press, 1976).

În acest articol vreau să argumentez că nu este de ajuns să fii liderul unui partid mare pentru a avea primele şanse în alegerile prezidenţiale. Dar nici liderul, candidatul nu este de ajuns pentru a trece testul electoral.

În ceea ce priveşte PSD şi liderul Mircea Geaonă ne aflăm în faţa unui caz special. Mai degrabă specific românesc. În acest moment, PSD este o victimă a propriilor orgolii. Aceste orgolii se traduc prin imagine fără substanţă, funcţii publice fără rezultate concrete şi resurse financiare cheltuite în mod haotic şi împărţite unor anumite cercuri.

Mircea Geoană a făcut o greşeală fundamentală. Pentru propriul orgoliu, pe care l-a călcat în picioare de câte ori a văzut că i se înfundă, dar şi în urma presiunilor unei părţi a liderilor locali, a adus PSD la guvernare. S-a văzut clar capacitatea acestuia de compromis şi de negociere. Dar, în acelaşi timp şi slăbiciunea de care a dat dovadă în relaţia cu Traian Băsescu şi PD-L. Şi nu o singură dată.

În orice caz, funcţia de premier mult visată şi vizată nu a ajuns să se materializeze şi probabil nici nu o să materializeze vreodată. Ambiţiile funcţiei de premier i se trag încă de pe vremea când Adrian Năstase era candidatul Alianţei PSD+PUR. Ion Iliescu a avut grijă de el şi a declarat că nu este obligatoriu ca el să fie premier. Ulterior, pe 1 martie 2005 Mircea Geoană l-a atacat pe Ion Iliescu şi a declarat că „a ajuns într-o etapă a vieţii sale biologice în care nu mai ştie ce vorbeşte.” Atacul venea în urma epitetului ”prostănac” pe care Ion Iliescu i-l atribuise. Este posibil să primeşti un astfel de epitet dacă nu-l meriţi?

 Pentru că PSD este la guvernare, Mircea Geoană nu poate decât să folosească un dublu limbaj. Pentru că este la guvernare Mircea Geoană stagnează în sondajele de opinie şi în opţiunea electoratului. Candidatul stângii instituţionalizate şi-a diminuat şansele pentru a satisface interesele marii majorităţi a partidului, dar şi orgoliul personal. Viziunea pe termen lung a fost înlocuită cu interesele pe termen scurt.

Varianta Oprescu îngreunează şi mai mult situaţia politică în care se află. Pe lângă faptul că Mircea Geoană nu atinge scorul partidului, el trebuie să încerce să-şi conserve scorul de ameninţarea Oprescu şi, în plus, trebuie să facă faţă şi presiunilor interne ale unor lideri care tind să-l trădeze.

Cum va răspunde Mircea Geoană unor astfel de provocări ? Probabil că de data asta…„cu capul”.