un blog de Cosmin Dima

Începutul lui 2010 nu a adus prea multă linişte pentru PD-L, chiar dacă a câştigat alegerile prezidenţiale. S-au ridicat voci proaspete care până nu de mult apărau partidul în ceea ce priveşte corectitudinea politică, acţiunea politică şi electorală, identitatea şi calitatea activiştilor, elita politică proprie. PD-L în viziunea reformatorilor era perfect.

Liberal-democraţii se confruntă cu sindromul exuberanţei identităţilor societăţii civile care nu mai sunt dispuse să mai accepte conformismul exagerat din interiorul partidului.

 Sever Voinescu şi Cristian Preda, mai nou şi Monica Macovei, “grupul societăţii civile din PD-L”, au început să se trezească şi să-şi dea seama că şi-au afundat adânc picioarele în mlaştină. Ştiau cei trei dinainte de problemele din interiorul PD-L şi au păstrat tăcerea până acum pentru că partidul şi chiar ei, înşişi, treceau prin câteva campanii electorale importante sau abia acum s-au trezit că democraticul partid este de fapt oligarhic ?

Răspunsul nu este un mister. Odată cu câştigarea funcţiilor, cei trei au luat atitudine, iar PD-L a intrat în vria contestărilor şi a reformei. Au mai existat cazuri în care diverse voci (Cezar Preda, Theodor Stolojan) au făcut notă discordantă faţă de interesele conducerii, însă ele au fost ulterior nuanţate şi chiar corectate. Până acum, PD-L şi-a cenzurat foarte bine şi eficient vocile contestatare.

Poziţia grupului, expusă public – ameliorarea relaţiei partidului cu societatea, clarificare doctrinară, schimbarea numelui partidului, politica de resurse umane-are semnificaţii politice importante.

În momentul înfiinţării PD-L, Valeriu Stoica a vorbit de “pluralismul curentelor politice” pentru a împăca orientările provenite din fuziunea celor două partide, PD şi PLD. Această mişcare s-a dovedit eficientă pentru a asigura o tranziţie liniştită către consolidarea partidului. În schimb, PD-L a fost atacat şi contestat, mai ales de PNL, pentru disfuncţie ideologică şi lipsa unei orientări programatice.

Spre deosebire de PNL şi PSD, care au o bază de identificare pe care şi-au construit imaginea în faţa electoratului, pentru PD-L singurul element definitoriu este asocierea cu preşedintele Traian Băsescu, locomotiva electorală şi de imagine a partidului. În lipsa acestuia, PD-L aşa cum este organizat acum, ar fi victima propriului centralism.

Pentru a compensa carenţele doctrinare, PD-L a încercat să aplice tactica „împrumutului forţat de identitate” şi, sub umbrela „populară”, să acapareze dreapta spectrului politic, pentru care se află în concurenţă cu PNL. Democrat-liberalii nu au reuşit „să aspire” identitatea liberală a PNL şi acum par forţaţi să aleagă din pluralismul curentelor politice, unul singur.
Centralismul organizării PD-L, care-l moşteneşte, de fapt, pe cel al PD, face ca procesul de selecţie să fie viciat de intervenţia centrului. Selecţia nu se realizează de la bază spre vârf şi dinspre teritoriu spre centru, ci invers, sau prin telefon, aşa cum spunea Cristian Preda. Nemulţumirea „grupului societăţii civile” din partid este întemeiată şi justificată. PD-L are nevoie să se reformeze pentru a câştiga tactic şi strategic puncte pe scena politică.

Totuşi, conducerea oligarhică din PD-L va decide. În funcţie de pachetul de decizii, tranziţia de la modul de organizare actual la o formulă mai flexibilă se va face, fie prin reformare, fie prin contestare.

Articol publicat pe site-ul ZIARE.COM